Pages

Friday, July 30, 2010

Dans pe muzica de ulei incins

Dedic aceasta poza, unor foarte dragi prieteni la care m-am gandit imediat ce am vazut aceasta pizza cu cartofi prajiti in vitrina unui restaurant din afara.

Fiecare dintre noi cunoaste persoanje mai mult sau mai putin pitoresti. Nu imi sta in fire sa judec pe nimeni din doua motive: nici mie nu imi place sa fiu judecat si nici eu nu sunt perfect asa ca nu voi pretinde perfectiunea de la nimeni...si cu toate astea, unii oameni sunt inerti precum bulele de aer dintr-un pahar cu apa minerala.


Nici nu stiu de unde sa incep, ar fi multe de spus si o ordine cronologica tine si de memoria mea asa ca o voi ignora.
Povestea incepe simplu, un el si o ea, aparent fara nici o legatura se cunosc, se indragostesc (probabil ca asa fac si ceilalti) si pornesc pe drumul vietii unul langa altul parand sa fie de o compatibilitate uluitoare. Timpul ne-a dovedit ca aici nu s-au inselat deloc si au devenit proverbiali in grupurile comune mici barfitori, pentru ca in esenta toti practicam sportul asta mai mult sau mai putin involuntar. Daca barfesti pe cineva nu inseamna ca nu il respecti, din contra, te descarci, ca sa il poti accepta ca prieten in continuare, nu?

Cum placerile nu se discuta, unora la plac fripturile, altora fructele de mare, altora dulciurile in cantitati industriale si uite asa fiecare isi descopera un mic viciu culinar. Ei se incadreaza in clubul celor care alearga cu gura cascata si umeda dupa cartofi prajiti. In fiecare loc in care am fost i-au incercat si au spus mereu ca sunt cei mai buni in locul ala, iar a doua zidaca mergeam in alta locatie, acolo erau cartofii ideali. La un moment dat am primit o invitatie sa luam masa undeva prin Moldova pentru ca acolo era un restaurant in care cartofii prajiti au atins apogeul.
Mai oameni buni, sunt doar niste cartofi, taiati, aruncati in ulei incins si decorati cu sare si/sau vegeta. Am ramas masca la auzul propunerii si am zambit strengareste crezand ca glumesc dar seriozitatea de pe figurile lor, pot spune ca aproape ca m-a speriat.

Trecand peste momentul penibil cu dorinta lor de a parcurge distanta de 600km doar pentru a vizita un restaurant si pentru a comanda ceva cu cartofi prajiti, va ganditi probabil ca nu e mare filozofie sa faci asemena fel de mancare "complex" si in casa. Ei bine, intr-o seara de primavara,  primesc un telefon cu o invitatie in cuibusorul celor doi "cartofili" ca altfel nu stiu sa le zic.

Fire prietenoasa de felul meu si de buna credinta pornesc voios spre locatia cu pricina. Pe drum, ring ring telefonul, raspund si o voce ingenua ma intreaba cat mai am pana ajung. Intrigat de nerabdarea pe care o afisau, intreb si eu la randul meu:

- Mai am ceva, dar de ce?
- Pai am facut o comanda de cartofi prajiti extraordinari, trebuie sa vina si nu avem bani sa platim, poti sa vii mai repede?

Bai frate, nu te supara, cum sa faci comanda de cartofi prajiti si sa nu ai bani sa platesti?? Intrebari din cele mai ciudate imi incolteau in minte: sa fi luat un camion de cartofi prajiti, sa fie poleiti cu aur, for sa faca baie cu cartofi prajiti ?Cum de nu au bani de niste banali cartofi prajiti? Amuzat de situatia idioata in care se gaseau personajele noastre, imi pastrez zambetul departe de telefon si ii asigur ca vin cat de repede pot. Peste 15 minute, trafic agloemrat, nu prea aveam cum sa avansez, deoarece Stefan cel Mare are si zilele lui mai putin bune, ring ring iar:
- Mai ai mult? A venit baiatu cu cartofii.
- Nu nu, ajung acum! zic razand si gandindu-ma la penibilul situatiei.
Am mers cat se poate de relaxat si linistit si am mai lasat 15 minute sa se scurga pe ceas.

Ajung acolo, ei afara (locuiesc la o casa cu curte mica intr-o zona destul de pretentioasa, asa ca o apranteza), langa un baiat pe un scuter si cu doua plase in mana totalizand vreo 3 kg maxim. Pretul corect pentru cele doua pungi a fost 80 de lei spre marea mea uimire.
Cum sa dai 80 de lei pe cartofi prajiti de la home delivery?!?
Pe ce lume traiesc oamenii astia?! ?
Trecand peste penibilul situatiei, dupa ce pleaca tipul cu scuterul avem urmatorul dialog:

- Ce faceti ma, v-ati luat cartofi prajiti poleiti cu aur? zic eu prapadindu-ma de ras, pana la urechi.
- O sa vezi ce buni sunt! Hai sa scoatem bani ca sa iti dau inapoi ce mi-ai dat acum.

Raman o clipa perplex deoarece si ei au masina si nu una ci doua iar bancomatul nu e mai departe de o statie de tramvai deci scoteau de 10 ori bani pana sa vin eu.

- Dar de ce nu ati scos pana sa vin?
- Pai am zis ca mai bine te asteptam pe tine.

Am ramas mut din nou si zambetul mi-a pierit de pe fata pentru ca mi se pare un caz grav de afectiune ce tine de mansarda fiecaruia. Am mers la bancomat si dupa cum ziceam nu am facut mai mult de 5 minute cu tot cu scos bani.

De ce m-au asteptat pe mine? De ce nu s-au cautat de bani inainte sa comande? De ce au dat 80 de lei pe niste cartofi prajiti care s-au si racit?

Sa fi pasit un pic in zona crepusculara in ziua aia si tot nu eram asa nedumerit de situatie.
Trist, dar misterul persista, nimeni nu a reusit sa dea vreo explicatie logica.

Wednesday, July 28, 2010

Ultima zi in Nisa si zborul spre casa

Am intrebat din seara anterioara la ce ora trebuie sa eliberam camera a doua zi, desi stiam ca undeva, in jurul prabzului. In aeroport trebuia sa ajungem la ora 18, asa ca aveam timp de inca o zi plina si totusi intr-un ritm mai scazut.
Ne-am trezit la 8 dimineata si am pornit spre mare. Doream sa ne simtim inconjurati din nou  de apele ce amestecau fara ragaz pietrele de pe tarm.
Am pornit intr-acolo trecand prin piata mare unde trona fantana din care siluete puternice reprezentand variate animale, se luptau se iasa, alaturi de oameni ce duceau aceeasi lupta.
Ne-a mai furat o privire si am pastrat-o in amintire.
Tot in aceeasi piata, se odihnea o mica masinuta electrica ce servea drept sareta moderna pentru turistii dornici de a calatori fara a se misca. Totul pentru 30 euro / 30 minute. Cam piperat avand in vedere ca mai pui ceva si faci acelasi lucru intr-un Ferrari, mai mare, mai zgomotos, mai putin prietenos cu mediul dar infinit mai atragator :)

Ajunsi la malul marii, ne-am aruncat in valuri si am plutit si-aapoi am lenevit pe pietrele fierbinti purtand in suflet nostalgia fetei, ce privea marea de pe banca, zilele trecute cand altii erau abia la inceputul concediului.


La acea ora, linistea domnea si nici macar pescarusii nu pluteau lenesi pe cer.
Profitand de faptul ca plaja era aproape pustie, am incercat sa vedem ce voiau sa pescuiasca, cativa oameni fara de somn ce priveau pierduti marea.
Am pus ochelarii de scufundari si am inceput o serie de scufundari care m-a surprins cat se poate de placut.
Desi eram aproape de mal, am dat nas in nas cu 3 bancuri consistente de pesti mici, iar apoi am privit cum inoata la un metru distanta, cativa pesti mai mari decat palma. Eram la maxim 5 metri de tarm.
As fi vrut sa merg mai departe, insa nu aveam in dotare nici labe si nici tub pentru scufundari mai ample si miscari mai agile.
E multa viata in apele acelea, si asta nu ma duce decat cu gandul la cat de putin poluate sunt comparativ cu mica Mare Neagra ce ne scalda tarmurile tarii.

Insa cand te simti bine, timpul trece repede si ceasul arata 10:30.
In timp ce noi plecam, multi altii veneau, iar unii pareau sa lucreze de zor la un pictorial.

De ce spun ca pareau sa faca un pictorial si nu erau un cuplu? Pai e simplu, pe durata saptamanii petrecute acolo, am zarit o sumedenie de cupluri in care ea era faptura Orientului, mica si neajutorata, iar el, englez/irlandez/german/suedez, inalt, carunt si cu destule drumuri la sala de forta.
Astfel, cuplul din imagine era ceva atipic pentru locurile acelea.

Am pornit spre hotel, pe alta ruta, pe alte stradute si am dat nas in nas cu o mica troita ce veghea o strada intreaga de pe un colt de casa.
Ajunsi la hotel, ne-am bucurat de binefacerile dusului si am finalizat impachetatul bagajului, inceput din seara anterioara.
Eu admir foarte mult rezistenta geamantanelor si felul in care ele intotdeauna incearca sa faca pe plac, posesorului care nu intelege ca trebuie sa se opreasca sa indese in ele, mai mult decat se poate.
Exemplu concret:
Deschis si relaxat
Inchis si tensionat, dupa ce a trebuit sa ma sui pe el ca sa il conving ca nu las nimic in urma si luam cu noi tot ce am adus + suveniruri pentru prieteni si familie. Fara rasete zgomotoase va rog :)
Important e ca am reusit si mi-a fost un companion de nadejde si de data asta. Mai aveam un ghiozdan si atat. Nu imi place sa calatoresc cu multe bagaje, desi arata altfel in prima poza, a fost deajuns pentru doua persoane.
Unul din visele mele e sa plec intr-o excursie cu mainile in buzunare, dar asta se traduce printr-un portofel gros care momentan e inca o necunoscuta in ecuatia ce ar trebui sa il includa.
Am lasat bagajele la garderoba hotelului, receptionerul foarte amabil sugerandu-ne chiar el asta (l-am fi rugat si noi, insa nu am apucat si asta m-a surprins cat se poate de placut) si am pornit sa hoinarim pe strazi si sa cautam ceva de mancare. Totusi mai aveam de asteptat pana la imbarcare cateva ore bune.
In saptamana ce s-a scurs, am avut ocazia sa cunosc si mai bine oamenii acestei tari. Nu erau amabili doar pentru ca erau intr-o statiune ce mustea de turisti, amabili i-am gasit si pe functionarii publici de la gara si oficiul de turism, amabili i-am gasit si pe vanzatorii din magazine care te salutau si iti zambeau cand intrai in magazinul lor si nu ezitau sa faca la fel si cand ieseai desi nu cumparai nimic.
De ce nu sunt oamenii atat de buni si la noi? De ce ne privesc cu ura de parca ii deranjam de fiecare data cand aparem in fata unui ghiseu al unui functionar public sau cand iesim dintr-un magazin fara sa cumparam.
Nici o clipa nu a trebuit sa astept dupa cineva la coada, desi totul se derula cu o viteza uluitor de mica, condimentata cu relaxare si zambete.
Mi-a placut atmosfera familiara dintre o fata de la casa ce s-a revazut cu o prietena insarcinata si care a vorbit cu ea in timp ce ii trecea produsele prin dreptul aparatului de verificat preturi. M-am simtit ca fiind intr-un sat mic si cochet in care toata lumea se cunoaste cu toata lumea. Si asta chiar asa era. In a doua zi si noi facusem cunostiinta pe plaja cu o familie de francezi cu doi copii veniti tot in concediu Pe fetita lor a atins-o o meduza si ne-au intrebat unde e primul post de prim ajutor iar apoi am mai vorbit. I-am revazut apoi dupa doua zile, total intamplator, pe seara. Ne-au salutat ei primii, desi nu credeam ca ne-au retinut figurile. Ne-au intrebat cum ne place orasul si ne-au urat concediu placut in continuare.
Oamenii sunt mai relaxati si asta ii face sa fie mai buni si prietenosi. Acolo fiecare incearca sa fie bun pe ceea ce face, nu sa fie bun in tot ce fac si ceilalti. Asta a dus la o crestere a calitatii fiecarui produs si fiecarui serviciu cu care dai nas in nas.
Hoinarind pe strazi, timpul a trecut cu repeziciune si am revenit la hotel sa recuperam bagajul iar apoi ne-am oprit in statia de autobuz aflata la 10 minute de mers pe jos.
Am ajuns in aeroport si am dupa ce am facut check-in-ul am privit pista si avioanele ce misunau pe acolo precum masinile in parcarea unui supermarket.
La ora stabilita a aparut pe pista si avionul nostru.
A rulat putin iar apoi si-a indreptat privirea spre noi ca si cum ar zice, "Dupa voi am venit!"
Ne-am imbarcat si ne-am asezat la locurile noastre cuminti, fara sa fie nevoie sa facem curat pe scaune ca la ultima experienta cu low cost-ul cu sigla albastra. Am inceput decolarea, fara sa scartaie din toate incheieturile, cum am patit la cursele companiei low cost, tot cu sgila albastra, careia nici nu merita sa ii dau numele. Avand in vedere ca preturile sunt aceleasi si nici nu am platit taxa de bagaj pentru micul prieten incordat de mai devreme, nici nu vad ratiunea de a mai apela la companiile ce zboara de pe Baneasa.

Am ajuns la altitudinea unde se afla culoarul rezervat aeronavei si am primit masa de seara.
E ceva deosebit sa iei masa la 11277 metri altitudine, cand afara sunt -53 grade C si te deplasezi cu 811km/h. Ca o paranteza, mi-ar fi placut sa zbor si cu un Concorde, avionul de pasageri supersonic, care are viteza de croaziera 2140 km/h.
Trist ca nu a mai putut fi optimizate si s-a renuntat la ele din pricina costurilor de intretinere.
Si dupa cum spuneam, in pretul biletului, e inclusa si masa avand in vedere ca durata zborului depaseste un anumit interval de timp. Nu e mult, dar de ce sa nu profiti de asa ceva cand se poate.
Poate ca deja a inflorit un gand ca lucrez la Tarom la cat de mult ii laud. Nici pe departe. Nu am nimic de-a face cu industria transporturilor aeriene, insa am fost placut impresionat de calitatea serviciilor, de starea tehnica a avioanelor care par mai robuste si mult mai bine intretinute si mai ales de preturile care nu sunt deloc mari comparativ cu companiile asa numite low cost care percep si taxa de bagaje, iar daca vrei sa manaci ceva la bord in cazul unui zbor mai lung te taxeaza la maxim.
Nu pot decat sa spun sincer, felicitari Tarom!

Tuesday, July 27, 2010

Hoinarind pe strazile din Nisa

Desi nu am facut mare lucru, caldura amiezii ma face sa imi indrept pasii spre un parc unde am prabusesc pe o banca, la umbra unui palmier inalt, am pus pauza in traseul ce-l aveam. Valurile marii inca se auzeau pe fundal, faleza fiind aproape.
La scurt timp dupa ce m-am racorit cu o sticla de apa rece, pe banca din fata, s-a prabusit un grup de 4 fete, in cautare de umbra. Au vorbit 2 minute iar apoi brusc, toate au cazut prada oboselii acumulate in zilele de turism intens pe care le au in spate.
Le-am lasat sa se odihneasca si am pornit spre tinta zilei, Parcul Carol de Romania din Nisa.
Nu stiam ca exista si am ramas uimit cadn am aflat de el. Problema e ca se afla in partea cealata a orasului, aproape de aeroport. Asta nu ne-a oprit sa facem o plimbare agale care ne-a dat ocazia sa ne intalnim cu indicatoare ciudate.

Ce-i drept nu purta nimeni mustata pe strada respectiva, dar nici masini nu erau. Ce sa mai crezi? :)
Oamenilor le place sa isi infrumuseteze locurile si au aplicat asta si semnelor de circulatie se pare.
Cum arta ocupa un loc de cinste, am intalnit si cateva galerii de gen, in care tienri artisti isi expun viziunea asupra lumii.
Oare budistii care au zarit aceasta lucrare s-au amuzat si ei iar gandul i-a purtat la un Mickey Mouse supraponderal, dar foarte intelept?
Tot mergand, pe acceasi strada, am zarit un Duster, iar la cateva locuri de parcare distanta se odihnea un Lotus Elise. Interesenta alaturare. Ei isi permit destule, dar sunt cativa care aleg varianta practica in locul celei amuzante dar costisitoare.
Parasind stradutele laturalnice, am mai facut cativa pasi pe Promenade des Anglais pentru a mai admira marea. Ca sa ramanem in tema, am dat nas in nas cu un mare banner, ce ne anunta ca putem sa pilotam un Ferrari contra unei sume de bani pe care unii o dau pe plimbari cu ATV-ul.
Trecem pe langa el, desi ar fi fost 15 minute interesante, dar promitem sa revenim cand mai incaruntim un pic, poate la anul, cu fonduri alocate special pentru asa ceva :)
Ne continuam drumul initiatic prin caldura nimicitoare si folosind la maxim indicatoarele din toate colturile de strada ajungem la parcul Carol de Romania.

Din pacate, nimic impresionat. Ma asteptam sa dau nas in nas cu o statuie sincer sa fiu, dar nimic. Un parc micut si cochet, aflat pe o colina, un pic mai departe de mare decat ne-am fi asteptat. Ne-a oferit umbra si racoare ca sa ne revenim dupa ce am mers pe jos cativa kilometri. Stiu ca nu e mult, insa pentru niste vietati de birou, e o realizare notabila.
Am pornit de pe loc cu aceeasi viteza a melcului care si-a pierdut cochilia si simte cum se prajeste si culmea am ajuns la hotel unde dupa un dus racoritor am simtit ca prind viata.
Pe seara am iesit pana in port, unde doi pescarusi serveau la masa de seara, ceva ce fusese odata o pasare. Se poate numi canibalism? Cred ca da, insa natura are felul ei bizar de a-i lasa doar pe cei mai putenrici sa supravietuiasca si totusi le permite si celor mai mici sa prospere.
Soarele cobora usor si il privesc prin perdeaua de apa a unei fantani arteziene. Hei, nu mai am nevoie de ochelari de soare si ma uit direct in el. Din nou, doar prin puterea naturii.
Seara coboara incet iar plimbarea lunga de azi incepe sa isi faca simtite efectele asupra starii noastre generale. Maine plecam, asa ca azi privim marea inca odata si ne mai aruncam in valurile ei. E atat de calda chiar daca soarele a plecat de pe cer. Acum e mai linsitita si poti innota precum intr-un bazin.
Pastrez senzatia de plutire cu ochii spre cer si ma retrag in camera.
A fost altfel decat pana acum si asta intr-un mod placut. In timp ce inchid ochii, incerc sa revad tot ce mi-a placut in aceste zile. Nu reusesc sa le enumar pe toate si somnul ma fura in lumea lui. Mai e si maine o zi.

Monday, July 26, 2010

Dansul vantului cu marea

Daca ar privi peste umar m-ar zari. Nu o face. Vantul se joaca cu parul ei si asta ii place, se simte rasfatata.
Valurile i se sparg la picioare si o fac sa se simta speciala, asezata sus pe un piedestal unde nimic nu o poate atinge.
A venit la plaja cu prietena ei. Amandoua vorbesc o limba slava pe care o identific cu rusa. Se aseaza la distanta una de cealalta, fiecare lasandu-si loc pentru un oaspete neasteptat, care poate apare din clipa in clipa.
Scoate din geanta o carte si cu ochelarii de soare pe nas se pierde in lumea zamislita de randurile zavorate intre cele doua coperti.
 Priveste persoanejele cartii dintr-un loc din ferit de unde nu poate fi vazuta, de pe plaja lovita iar si iar de valuri.

Ape limpezi dar temperamentale

La final de sarbatoare, am incheiat in stil mare. Ne-am aruncat in valurile albastre ale marii, dar ea ne tot arunca pe tarm.
 Fiindca nu eram singurii care pateau asta, nu ne-am suparat pe apele albastre. Asa e marea ranchiunoasa si nu ii place sa fie deranjata. De altfel, cand se supara, isi arata puterea revarsandu-se pe tot bulevardul Promenade des Anglais.
Cam asa s-a intamplat la inceput de an cand zona pietonala si un sens de circulatie, au cazut prada apelor infuriate. Poza asta am gasit-o in vitrina unei agentii de turism. De acolo si am profitat de ea, lasand lentila obiectivului sa o inghita.
Avem nevoie de cate o mustruluiala pe cinste din cand in cand pentru a ne reaminti ca suntem mici si neajutorati in fata naturii.

Friday, July 23, 2010

Calutul timpului

Precum un cal, dar fara suflet,
Traieste-o clipa de ragaz,
Priveste mare adormita
Dar totusi parca n-are haz.

Veche dar si cam ponosita, insa gata de drum oricand,
Sta bicicleta rezemata de balustrada suspinand.
Ar vrea sa mai alerge iara, sa simta vantul fluturand
Si cauciurile sale, carari de vise parcurgand.

Are in spate drumuri multe,
Dar si povesti bune si rele,
Descopera ca inca poate
Sa mai alerge printre stele.

Dar pan-atunci se odihneste,
Privind cu nostalgie marea,
Vrea sa ia totul de la capat,
Dar contopindu-se cu zarea.

Thursday, July 22, 2010

Nostalgie de concediu

E nostalgie in privirea ei, desi nu o vad, e ultima ei zi aici. Priveste marea si ii spune ramas bun.
Simte o strangere in inima, asa ca isi ridica picioarele pe banca, nu vrea sa spuna cuvinte de adio.
O priveste indelung si incearca sa ia ca suvenir, imaginea apei ce i-a mangaiat trupul si caldura soarelui care o inconjoara. Poate ca deja viseaza la revenire.
A fost frumos, dar e ultima zi.

Inspiratie

Am primit acest premiu de la Dara careia ii multumesc si ma simt flatat ca m-am regasit in lista celor alesi.
Inspiratia vine din tot ce ne inconjoara si este tot ceea ce faptura noastra semnifica.
Totul pe lumea asta s-a nascut cand cineva a fost inspirat de un obiect, piesaj, fiinta, stare sufleteasca.
Traim inspirandu-ne si suntem la randul nostru sursa de inspiratie.
Este o lume in care domnesc muzele si creatorii. Uneori ei se amesteca, schimba rolurile si asta duce la atingerea unor noi limite si deschiderea de noi orizonturi.
Fiindca inspiratie este totul, ma inclin in fata tuturor ideilor pe care le primesc zi de zi prin aceste izvoare minuante pe care le numim blog-uri si las la voia intamplarii predarea acestui premiu, oricine putand sa il revendice.
Spun ca il las la voia intamplarii deoarece, intamplarea ne-a adus aici, hazardul si hosul universului, in care este totusi atata ordine.

Nisa la lumina lunii si a oamenilor

Seara e dedicata visarii, in sanul acestui oras scaldat de valurile Marii Mediterane.
Oricat l-as privi, din acest colt simt ca nu este de ajuns. Pana si soarele se agata de nori si colorandu-i intr-o lumina calda, mai priveste putin Nisa in timp ce isi tine picioarele in apa cristalina.
Pornim la pas, tot inspre Vieille Ville, partea veche a orasului, care ne-a fermecat inca de la inceput, pentru a lua masa la care eram cu gandul de ceva ore.

Pasind agale printre terasele-restaurant ce erau la tot pasul in acea zona, mai ceva ca ciupercile dupa ploaie, observam figurile obosite dar totusi fericite ale turistilor, placut impresionati de ceea ce percep si primesc, dar si figurile zambitoare si prietenoase ale localnicilor ce salutau de cate ori iti intalneau privirea, adresandu-ti si o invitatie in restaurantul la care lucreaza.

Deoarece era inadmisibil, sa ne gasim la malul Marii Mediterane si sa nu mancam fructe de mare, am ales un local cochet cu mese mici care avea ca specific mule (scoici) preparate cu diverse sosuri. Mai mult de atat, mulele erau la discretie dupa achitarea unei portii si puteai comanda portie dupa portie, fara sa mai achiti ceva in plus. Mai pe scurt erau preparatul "all you can eat", moules frites a volonte, in franceza.
Rasfoind meniul, am decis sa ne testam limitele si am sacrificat 12 euro de persoana pentru a ne arunca in moules frites a volonte.


O portie consta intr-o oala, populata cu scoici fierte in diverse sosuri. Le recomand pe cele in sos de vin alb si ceapa, cele cu sus de usturoi si verdeata si nu in ultimul rand pe cele clasice cu lamaie. Acestea se pot manca usor, fara sa creeze vreo clipa senzatia de greata sau satietate. Evident ca puteam alege cu tot felul de sosuri de maioneza, cu carne de vaca, cu carne de peste, dar vazand la vecini cum arata si ca se opresc la jumatatea oalei, le-am ales pe cele mentionate initial. Mie personal mi-au placut cele in vin alb, desi nu sunt un pasionat vinurilor sau bauturilor alcoolice de vreun fel.
Desi poate parea mult si doar o portie, scoicile sunt voluminoase doar al exterior.
Pe scurt, am reusit fiecare sa dovedim cate 4 portii (o portie = o oala) fiecare, pana sa-i spunem chelnerului "Merci, ça suffit!"
Trebuia sa ne facem de cap din punct de vedere culinar intr-o seara, asa ca aceasta experienta a fost ocazia perfecta.

Pentru ca turismul culinar sa nu ne faca vreo gluma neplacuta, am ales o plimbare lunga, in loc sa mergem spre hotel, in ciuda oboselii ce ne cuprinsese.

Aceasta plimbare ne-a dat ocazia sa vedem orasul si cand Soarele nu ii mai este aproape.
Desi astrul noptii, Luna, domneste pe cerul brazdat de avioane din cand in cand, orasul este adus la viata de luminile ce il invadeaza odata ce Soarele pleaca spre alte meleaguri.
In poza de mai sus, este colina vizitata in ziua precedenta, care ofera sansa ochiului sa cuprinda cat de mult poate din Nisa.

Orasul pulseaza in intunericul noptii mai ceva ca inima unui artist cuprins de inspiratie. Oamenii privesc marea cugetand la felul in care a decurs ziua, privesc apoi cerul, gandindu-se la viata pe alte meleaguri si pleaca apoi la casele lor purtand in suflet sperante si vise deopotriva. Sunt momente si imagini care te fac sa visezi iar visele nu sunt interzise niciunde.

Ne-am departat de Promenade des Anglais si am intrat in hatisul stradutelor laturalnice, dar nu inainte de surprinde chipul de seara al unei creatii cu care am facut cunostiinta si ziua, tanarul albastru ca marea.
In drum spre hotel, la fiecare pas ne intampinau flori si fantani luminate, piete pline de oameni ce privesc evolutiile artistilor amatori ce picteaza, deseneaza cu carbune, canta, danseaza, fac jonglerii sau dau viata pur si simplu unor statui.
Daca privesti cu atentie, observi aici felinarele mai aparte din aceasta piata. Ele sunt colorate si prezinta cate un om ghemuit. Cam asa arata unul dintre ele la lumina zilei.
Si tousi plimbarea de azi e plimbarea de seara. Am incalcat regula, cu o poza de zi, insa pentru asta sunt facute regulile, sa trecem peste ele uneori.
Cum simtul nostru cel mai de pret este vazul, ce am face daca lumina nu ne-ar ghida catre frumusete, de data aceasta arhitecturala. O catedrala se ridica semeata dintre copaci si se integra perfect in arhitectura locului, pe acolo nefiind prezent nimic din ceea ce multi dintre noi considera constructii lipsite de imaginatie, de genul cladirilor de sticla si metal, drepte si inexpresive.

Pentru final, am pastrat ceva care apartine clasicului, insa a fost transpusa in era noastra si mai mult, pare sa fi trecut prin locuinta celebrei Barbie. Cine nu a avut rabdare si a coborat privirea, deja observa un Fiat 500, panotat de Planet Sushi, ce are si o aripioara de rechin.
El se odihnea asteptand urmatoarea livrare, asa cum intentionam si noi sa ne odihnim, asteptand surprizele unei noi zi.

Wednesday, July 21, 2010

Nisa, parcul de pe colina

Iata ca a venit si randul orasului ce ne gazduieste, sa fie descoperit si explorat de picioarele deja obosite de drumurile parcurse prin destinatiile vecine.
Am pornit catre Vieille Ville, partea veche a orasului, ce gazduieste castelul ce vegheaza de pe o o inalta colina. Acesta parte a orasului are si ea strazi principale si strazi secundare, toate au aceeasi latime, iar diferenta o face numarul de oameni.
Daca pe strazile principale, toti se inghesuie printre magazine, terase si baruri, pe cele laterale, domneste linistea. Poti sa le vezi doar daca intorci capul si reusesti sa razbati cu privirea prin marea de oameni derutati, dezorientati dar totusi entuziasmati ca se afla acolo.
Am pornit pe aceasta strada spre capatul zonei vechi unde aveam sa ne intalnim cu dealul in varful caruia este castelul. Ajunsi acolo, am ales sa facem un cadou picioarelor ce ne-au purtat mereu cu constiinciozitate si sa platim 90 centi pentru a utiliza ascensorul la urcare. Aveam sa ne dam seama doar la coborare, cat de bine investiti au fost cei 90 de centi.
Cum se deschid usile liftului, o priveliste minunata se aseaza in fata ochilor si toata coasta ti se infatiseaza fara secrete si fara ascunzisuri. Acum depinde doar de fiecare cat poate cuprinde cu privirea, binoclul sau obiectivul camerei, dupa caz.
Asa arata Promenade des Anglais, cu lumina aprinsa, din cel mai inalt punct accesibil turistilor nemotorizati.
Mi-ar fi placut sa fiu aici si dupa lasarea intunericului, insa faptul ca oamenii de acolo sunt foarte temperamentali si tind sa se arunce in gol din dragoste nebuna, neimpartasita sau diverse alte motive, accesul este restrictionat.

Mergand pe partea cealalta am dat nas in nas cu portul, aceasta parcare lichida pentru numeroase ambarcatiuni.

Mult mai aerisit decat cel din Monte Carlo, insa deloc sarac in ambarcatiuni care mai de care mai aratoase si mai complexe.
Se mai intampla si la altii sa apara "scara magarului", dar cred ca "magarul" e destul de bine privit.

Din loc in loc, oameni cu talent artistic, au imortalizat in picturi sugestive, imaginile ce li se infatisau din ungherele ce lasau ochiul sa se rasfete cu privelistea. Desenul insa parea din alte vremuri cand vegetatia era mai putin abundenta si cand colinele inca nu erau acoperite de locuinte ca in ziua de azi.
In drumul spiralat spre racoarea marii ne-am intalnit cu cei mai profilici locuitori ai colinei, cactusii. Obisnuit sa ii vad doar miniaturali am admirat maretia lor dar mai ales coloritul si delicatetea florilor crescute printre spini.
In acest parc, salasluieste si o cascada, destul de inalta, ce serveste drept sursa de racoare si viata pentru pescarusii ametiti in cautarea unui fir de apa dulce.
Continuand coborarea, am trecut pe langa ceva ce semana cu sirenele de avertizare folosite in vremea razboiului. Un amalgam de palnii mari, asezate in asa fel incat sunetul lor sa razbata cat mai departe pentru a preveni pe oricine le ia in seama, de un atac inevitabil.
Fiecare loc are povestea sa, fiecare obiect are la randul sau multe povesti de spus.
Oare de cate ori au fost folosite aceste sirene?
Oare cate vieti au salvat?
Oare ar mi fi aratat aceste locuri asa cum arata astazi?
Sunt intrebari, la care raspunsul pare ca se obtine mai greu decat la intrebarea "Cate nituri avea Titanicul?" :)

Tuesday, July 20, 2010

Cannes et Ile Saint Marguerite

In dimineata zilei cu numarul trei, am facut ochi odata cu primele raze de soare.
Entuziasmul era din nou la un nivel ridicat iar dorinta de a explora locuri pe care le percepeam doar printr-un ecran de sticla, ne-a impins sa luam din nou micul dejun sub forma de pachetel de orice gasim in drum spre gara.
Cannes here we come!
Credeam ca totul va fi ca in ziua trecuta, nici o coada la bilete, iar trenul va veni instantaneu.
Ei bine, iata ca astazi, mai multa lume era dornica sa paraseasca Nisa folosind rotile de fier, care culmea, sunt mai silentioase decat multe automobile de la noi.
Drumul a fost un pic mai lung asa ca am avut timp sa ne bucuram de racoarea din vagon si de croissant-ele cu diverse umpluturi acompanie de suc de coacaze. Aceste provizii le-am luat de la un supermarket foarte aprovizionat, de cartier, iar pretul lor nu a depasit 10 euro.
Odata ajunsi in Cannes, am pasit pe peron cu gandul la insula unde a fost intemnitat Omul cu Masca de Fier.
Am intrat la Oficiul de Turism si cu franceza mea, un pic precara am obtinut toate informatiile pe care le doream. Asadar, trebuia sa mergem o bucata buna de drum pana in port, am aflat si unde este portul imediat, iar de acolo sa luam bilet pentru un vaporas ce are curse din 30 in 30 minute.
Am pornit si in drum am intalnit si Palatul de Festivaluri si Conferinte de la Cannes, pe ale carui trepte pasesc actori mai mult sau mai putini celebri, cand se organizeaza festivalul ce poarta numele orasului.
Locul nu este asa spectaculos cum ne asteptam. Se incadreaza perfect in linistea ce domina intreg orasul. Este discret si retras, in apropierea plajei si a unui mic parculet foarte verde.
Conturul pietei ce se intinde la baza treptelor, este facut din placi de culaore maro in care si-au impregnat urmele palmelor si autografele, numerosi actori si muzicieni de talie mondiala dar cu preponderenta francezi.
Am ales cateva din aceste dale cu nume cat de cat sonore. Probabil am ratat unele, insa caldura ne-a facut sa zabovim foarte putin acolo.





Oamenii aici sunt la fel de excentrici si folosesc vehicule la fel de excentrice ca si in alte orase, aparent ami ieftine dar la fel de exclusiviste prin unicitatea lor.
In timp ce faceam pasi tot mai hotarati spre port, am zarit pe cea mai inalta colina a orasului cetatea ce veghea tacuta asupra orasului si mai tacut.
Am zis ca o vom vizita la intoarcerea de pe insula. Aveam o tinta si eram decisi sa o atingem asa ca am mers inainte.
Ultimii pasi pana la cabina de unde am achizitionat biletele au fost destul de dificili avand in vedere ca pana si asfaltul se inmuiase din pricina caldurii.
Localizam vaporasul ce urma sa ne transporte, luam bilete (11 euro de persoana dus intors, cam mult avand in vedere distanta foarte mica intre insula si tarm) si ne punem pe asteptat. Daca la oficiul de turism ni s-a spus ca vor fi vaporase din 30 in 30 de minute, aici aflam cu stupoare ca sunt din ora in ora...si ultimul plecase de vreo 20 de minute. Nu-i nimic, ne asezam la umbra, devoram niste fructe si admiram privelistea din port.
Aici, in contrast cu Monte Carlo, ambarcatiunile sunt mai rare, mai modeste si unele au nume ciudate. Vezi cazul urmator:

Timpul zboara vaporasul soseste, coboara ancora si ne imbarcam dornici de o noua aventura. Eram pentru acea cursa, 8 persoane cu totul. Spun eram pentru atunci cand mai ramaseserea 10 minute pana sa ridice ancora, un grup de 40 de eleve (exclusiv fete) a invadat vasul.
Am stat pe punte putin, deoarece caldura era greu de suportat. Am zarit de pe mare tarmul cu hoteluri asemenea unor palate. Iese in evidenta hotelul Carlton ce se regaseste si in imaginea de mai jos, in stanga.

Am ajuns pe insula, in sfarsit. Un puhoi de turisti ce vor sa o paraseasca asteapta sa ne ia locul pe vaporas, in timp ce noi ca niste invadatori, ne napustim pe tarm in directia cladirii pe care o zarisem inca de pe mare.
Drumul necesita ascensiune iar vegetatia luxurianta nu permite sa vezi albastrul marii decat din loc in loc si atunci cu moderatie. Mergand printre smochini, ajungem la portile cetatii cu pricina unde mai lasam cate 5 euro de persoana in schimbul unui bilet de acces si evident ni se mentioneaza clar ca fotografiatul e interzis in incaperi.
Trecuti de intrarea de unde am luat biletele, pasim intr-o curte mare, cu cladiri razlete si paraginite in care am observat ca locuiau destui oameni dupa ce ne-am apropiat suficient.
O singura cladire era renovata si ingrijita, era cladirea unde se gasea celula Omului cu Masca de Fier.
"RENOVATA?! E istorie, cum au putut sa renoveze cladirea? Sa vezi ca au pus si tapet in celula si are si un LCD mare acum." imi spun in sinea mea, un pic revoltat.

Cu indoiala de mai devreme am scazut frecventa pasilor insa am pastrat directia. Intram, mi se repeta sa inchidem camera si ma conformez. Am ajuns... eram acolo.
Pasind pe un culoar ingust, trec rand pe rand pe langa 3 usi vechi si ponosite ce apartin celulelor din acea aripa a cladirii. Zidurile sunt groase cat o lungime de brat. Privesc inainte si urmaresc indicatiile catre celula mastii de fier. Ii trec pragul si reusesc sa zambesc. Nu fusese renovata, o piatra mi s-a luat de pe inima. Spatiul este impunator, are dimensiunile unei garsoniere mari cu un tavan foarte inalt si cunturat precum o bolta. Pasind spre gratiile de la fereastra, regasesc aceeasi grosime a zidului ce despartea celulele de hol. Apropo, intre hol si celule erau doau randuri de usi groase de lemn, foarte tocite si ponosite, ceea ce m-a incantat deoarece pareau a fi de atunci. Am fotografiat grosimea peretilor in alta camera. Singura diferenta fata de camera mastii este ca acolo erau 3 randuri de gratii, cele de la exterior, vechi si ruginite, roase si strambe, pareau a fi vechi, ceea ce a fost un sentiment minunat.
Era un loc la perete unde fusese un pat, iar pe peretele exterior in stanga se gaseau resturile unui semineu. In partea dreapta era toaleta, respectiv o gaura prin care se vedeau stancile dar ingusta cat sa nu incapa un om.
Mi-am adus aminte apoi de filmul in care ma familiarizasem cu personajul Omul cu Masca de fier. Tineam minte ca a comunicat prin batai in perete cu detinutul din celula vecina. Am intrat in celula vecina si am batut, cu forta, cu pumnul si cu o piatra. Nici un sunet nu a razbatut pana in camera cealalta.
Am mers apoi pe firul povestii si mi-am amintit ca pana la urma a evadat din inchisoare.
Din nou dezamagire dupa ce am citit un text inramat pe perte. Intre anumiti ani a fost incarcerat aici, iar apoi a fost mutat la inchisoarea Bastilia unde a si murit. A murit? Eu stiam ca a evadat :( Poate confund, insa ma mut la textul urmator din care aflu ca identitatea Omului cu Masca de Fier ramane in continuare un mister neelucidat, iar alaturi era o lista cu numele celor banuiti ca ar fi purtat masca printre care era trecut sec si "une famme".
Iesind din celula am vizitat si muzeul din acceasi cladire care continea amfore si tot felul de obiecte recuperate de pe vasele ce au naufragiat in jurul insulei.

Imprejurimile sunt austere, doar daca privesti spre mare imaginea e mai atragatoare. Posturile de observatie ofereau o imagine extrem de ampla asupra spatiului unde oricine venea era expus in raza de bataie a tunurilor de dimensiuni impresionante.
Locul este o poveste, te duce cu gandul la vremurile cardinalilor si regilor, vremurile perucilor albe si a costumelor de epoca iar in linistea sa auzi parca discutii soptite ale celor ce au pasit odata pe acolo.
Am parasit insula pe un alt vaporas ce avea partea inferioara transparenta si lasa sa se vada pestii in timp ce acosta si aduna in burta sa oameni rapusi de caldura si de povestile cavaleresti.