Nori la superlativ

Primavara s-a terminat oficial si au inceput micile furtuni de primavara care ne viziteaza timp de cateva minute, iar apoi dispar parca in alta dimensiune, lasand in urma oameni nedumeriti de apa ce s-a revarsat din cer si un cer mai albeastru ca niciodata.

Privind cerul in drum spre casa, am fost pur si simplu motivat sa merg mai repede, desi parca as mai fi stat sa admir patura moale ce se lasa cu viteza uluitoare peste cladiri, aducand cu ea noaptea.

Precum trupele de elita, vin in forta si schimba peisajul. Acesti soldati, bine antrenati in baze secrete, marsaluiesc in viteza de parca ar fi garzile de corp ale Soarelui. Il ascund deindata, arunca o ploaie pentru a dezorganiza mutlimea ce se bucura de soare poate prea mult si evacueaza perimetrul in mare viteza.

A fost o zi frumoasa desi ploioasa de dimineata pana seara si se pare ca norii m-au urmarit cam toata ziua prin oras. Ma bucur ca au facut-o si imi pare rau ca nu am avut timp sa le privesc miscarile un timp mai indelungat.

O sa vina o ploaie...a si fost

In timp ce orele treceau si finalul programului de lucru se apropia vertiginos, ieri, am observat cum lumina de afara tot scade in intensitate si plafonul de nori coboara tot mai jos.
Vazand eu ca nu-i de gluma, am incercat obligat fortat sa imi imbunatatesc timpul de la birou catre casa.
Am rupt usa mai devreme dandu-mi seama ca nu am nici umbrela prin masina iar loc de parcare in fata blocului, slabe sperante sa prind. Odata iesit din cladirea in care am biroul, peisajul ce mi s-a infatisat era si mai sumbru decat il vazusem eu de la geam, asa ca grabesc pasul spre masina. Deschid usa, ma asez la volan, fac cateva reglaje pentru a avea un control mai mare asupra sa cu gandul ferm sa nu conduc deloc plictisitor pana acasa. Cursa a inceput, dupa cateva secunde de cand iesisem din parcare, goneam in mare viteza cand de-o data suna telefonul ce imi aduce aminte ca aveam de facut si ceva cumparaturi pe drumul spre casa. Rostesc printre dinti cateva vorbe dulci si continui si mai motivat sa plutesc printre masini gandudu-ma deja de unde sa fac cumparaturile. Semafoarele mi-au fost prietene neffind nici unul care sa imi arate altceva decat culoarea verde. Ajung la unul din supermarket-urile din cartier, arunc intr-un cos in mare viteza tot ce aveam de luat si a prezint la casa unde culmea nu era nimeni. Cerul deja era acoperit, eram la marginea norului, in partea intunecata deja se vedea o perdea de apa. Imi musc buza pentru ca mi-ar fi palcut sa am camera cu mine sa pot surprinde acel tablou si continui sa merg grabit spre masina deja gandindu-ma ca aproape am reusit sa ajung acasa si daca am noroc poate reusesc sa fac si poza dorita. Urmeaza un drum intens si scurt in care deja o vijelie cumplita se instalase iar praful parea sa fi inlocuit cu desavarsire aerul (inca odata se dovedeste ce oras curat avem). Loc de parcare, evident gasesc la 3 blocuri mai departe dar nu-i nimic inca nu ploua, am si intrecut putin marginea norului si mai am timp sa pun mana pe camera daca merge liftul. Inchid titiul care m-a slujit conform asteptarilor dovedindu-si din nou agilitatea si forta de fiecare data cand i-am cerut-o.
Dupa cateva minute de mers pe jos prin vijelia ce ma ajunsese din nou in care gandeam ca ce bine ar fi sa nu imi cada vreo bucata de copac in cap, am ajuns la scara blocului si liftul batran m-a purtat pana in fata usii.
Descui, las cumparaturile jos, imi arunc pantofii, pun mana pe camera avand speranta ca acumulatorul sa fie incarcat si din cativa pasi sunt pe balcon.
Nu m-am cronometrat, dar am ajuns acasa inaintea ei, ploaia abia acum urma sa vina iar vijleia pare ca se oprise de partea celalata a blocului.

Intamplari din alte timpuri si locuri

Am copilarit la bunici, pe intinderile Campiei Romane, alergand pe dealuri inverzite in toiul verii, coborandu-le in viteza cu sania pe timp de iarna si scaldandu-ma in apele reci ale unui rau numit Vedea care azi nu mai reprezinta mai mult de o un fir de apa ce se contureaza timid la cate o ploaie mai apriga.
Poate ca am un moment de nostalgie crunta, insa imi lipsesc acele vremuri cand grija mea era sa ies cat mai repede din casa pentru a alerga incolo si incoace cu alti copii de varsta mea.
Pe timp de vara, fugeam deseori la rau si saream in locurile cu apa mai adanca folosindu-ne de ramurile salciilor din zona in timp ce il imitam pe Tarzan.
In alta zi luam fiecare cate un bat mai lung cu putina guta si mergeam cam 5 km pana la un lac unde pestii erau cat gainile, mari si vesnic infometati. Ajunsi acolo, inarmati cu sculele astea profesionale si vreo 4 rame gasite la locul faptei pe sub pietrele mari si grele, reuseam in cateva ore sa capturam cativa pesti durdulii ce erau predestinati sa ajunga in tigaia bunicii sau sa se materializeze in supa.
Mereu la intoarcerea de la lac, drumul parea mai scurt. Explicatie logica nu am gasit vreodata, mai ales pentru ca eram obositi si nemancati iar talpile goale parca nu gaseau ratiune pentru care sa se odihneasca si ne purtau in graba spre casa.
Dupa o baie facuta cu apa incalzita pe foc si cateva exercitii de contorsionism in care cu o mana tineam ibricul cu apa iar cu cealata ma sapuneam in graba, urma masa ce era punctul culminant al zilei. Aici se mai gaseau si unii vecini veniti la vorba pe care ii uita Dumnezeu pe acolo ore de-a randul si in mod firesc, erau bine veniti si la masa.
Imi mai amintesc cum dupa masa ieseam la poarta in linistea noptii si priveam cerul. De atunci nu am mai vazut atatea stele. Mi-ar fi placut sa le cuprind si sa le pot pastra pe toate pentru a ma putea uita la ele iar si iar ori de cate ori doream eu. Dat nu s-a putut se pare, pentru ca de fiecare data cand privesc cerul, parca sunt tot mai putine de la an la an.
Ploile erau si pe vremea aia o bataie de cap si tin minte cum ulita ingusta ce ducea spre deal se umplea cu apa si namol iar oamenii veneau cu animalele de la camp in mare graba.
Odata am prins o asemenea ploaie in timp ce veneam de la pescuit. Nu plecasem inca de la balta cand cerul parca s-a despicat si o cantitate impresionanta de apa a inceput sa se reverse. Am lasat cu totii undite si tot ce mai aveam si ne-am refugiat in cea mai apropiata padure. Priveam cum langa noi cerul era plumburiu iar un pic mai incolo albastru si senin. Imi aduc aminte ca padurea in care eram se afla la marginea unui lan de grau. In lan erau si maci iar prezenta lor parca dadea viata acelui desert monocrom. Dupa primele minute nici un mac nu mai era in picioare. Mai incolo, in mijlocul lanului era un copac inalt. Cum a crescut el asa singuratic nu stiu, sau poate nu a fost singur si omul a intervenit lasand orfan bietul copac. Dupa fiecare tunet care zguduia pamantul se cobora si cate un traznet amenintator. Unul a lovit copacul chiar sub ochii nostrii ingroziti. Atunci am invat ca nu e bine sa stai langa copaci inalti plasati in camp deschis. Acesta a supravietuit, pierzand insa o importanta parte ce s-a prabusit la pamant din cauza traznetului.
Orice ploaie de vara trece repede si aceasta nu a facut exceptie. Speriati am pornit spre sat. Dupa o bucata buna de drum am inceput sa pasim prin tarana uscata semn ca ploaia nu ajunsese in acele locuri. Soarele era din nou stapanul absolut al cerului si revederea sa ne-a bucurat pentru ca pana acasa ne-a uscat hainele. Am primis fiecare sa nu povestim nimanui ce am patit in ziua aceea deoarece riscam sa ne fie interzise plimbarile la lac. Nimeni nu s-a opus si am mai petrecut acolo multe zile calduroase de vara.
Cred cu tarie ca inocenta si inconsitenta de care dam dovada in primii ani de viata, ne ofera cele mai placute amintiri ce continua sa salasluiasca in sufletele noastre pentru totdeauna.