...si am ajuns in Les Menuires!

Cu prima raza de soare am pornit spre destinatia finala, Les Menuires.Am lasat in urma Venetia, insa nu oricum ci cu gandul revederii apropiate.
Ceata se mai ridicase si am putut sa si vedem cam despre ce e vorba in zona in care am petrecut noaptea.

 Am ajuns cu mare usurinta la autostrada ce ne-a purtat pr langa Torino, Milano pana in Franta la Tunel de Frejus (35 Euro o trecere, sau 46 Euro tur-retur, dar nu mai departe de 7 zile...evident ca am ales tur retur).

De ce am ales sa o luam prin tunel in loc sa urcam pe la Col de la Madelaine pe unde in vara se desfasora si turul Frantei la ciclism? Simplu, desi nu era zapada la nivelul nostru, toate varfurile erau inchise. Acolo era probabil ceva zapada iar lipsa parapetilor de protectie ii indeamna pe cei de la administratia drumurilor sa le inchida decat sa ofere subiecte pentru stiri.
As vrea sa revin vara si sa urc pana la Col de la Madelaine (1993 m.) si sa admir privelistea, din ce imi amintesc ca am vazut in turul Frantei este splendida.
Trecand pe langa orasul Albertville am inceput o urcare sinuoasa pana cand la un moment dat muntii s-au deschis si au lasat sa se vada pentru o clipa imaginea statiunii catre care ne indreptam, Les Menuires 1850.

Pana sa am parte de unghiul asta deja eram un pic ingrijorat de lipsa zapezii care era din abundenta anul trecut...dar, cred ca a venit doar ca sa imi infirme temerile si bine a facut :)
Am ajuns in statiune intr-un final, am luat cheile apartamentului din Brelin de la Oficiul de Turism si l-am si gasit cu usurinta, culmea. Spun asta deoarece Brelin este o cladire cu numeroase scari si apartamente apartinand unor hoteluri, Oficiului de Turism dar in majoritate particularilor care le folosesc drept case de vacanta.

Cladirea vegheaza asupra asupra micii statiuni fiind cel mai inalt punct al acesteia, iar legatura cu restul statiunii se facea prin intermediului liftului ce se plimba alene printre copaci.
Deja schiam si desi pe langa partii zapada nu se cam lasa asteptata, acolo unde era cu adevarat nevoie de ea, era din abundenta.

Partii cat vezi cu ochii iar multimea de oameni care era umplea statiunea se distribuia teribil de uniform pe munti, astfel incat aproape mereu aveai impresia ca esti doar tu si muntele.

In oricare din varfuri ajungeai si priveai in jur aveai impresia ca esti pe acoperisul lumii si mai sus nu se poate, insa urmatoarea telecabina te purta fara sa simti mai sus, iar si iar.
Pe una din partii am intalnit si aceasta capra neagra din lemn masiv, ancorata cu bine si cu picioarele din spate lasate in voia haului ce se deschidea in spatele ei. Doar e o capra neagra, cum ar fi putut sa stea cu toate cele 4 picioare la un loc?
Am observat simbolul caprei negre apoi pe toate telescaunele si am tras concluzia ca are cam 99.9% sanse sa fie simbolul statiunii

 Am observat simbolul caprei negre apoi pe toate telescaunele si am tras concluzia ca are cam 99.9% sanse sa fie simbolul statiunii

Culmile muntilor aveau zapada din belsug dar noapte de noapte tunurile de zapda le pudrau cu devotament, cu acelasi devotament cu care soferii de pe ratracuri (masinile masive de tasat zapada) dadeau ture pe partii cat era noaptea de lunga.
Pe toata durata sederii, singurele stiri de la televizor de interes national erau cele legate de lipsa precipitatiilor si cum era amenintat sezonul sporturilor de iarna. Tunurile de zpada se alimentau din lacuri de tipul celor din poza si acestea deja aveau un nivel destul de scazut ceea ce era alarmant. Si cu toate astea, nu am gasit multe zone cu gheata la joasa altitudine, unde spuneau ei ca erau probleme, iar pietrele lipseau cu desavarsire.

Facem o pauza, respiram adanc si ne oprim pentru moment. Mai e timp si pentru restul, mai ales ca noaptea ne astepta niste peisaje deosebite.

Dansul anotimpurilor la Venetia - ep.3

In periplul nebunesc pe strazile multicolore am inceput sa identific costume ce s-ar potrivi anotimpurilor ce se succed uneori prea repde alteori prea incet. Asa am inceput intalnirea cu omatul alb al iernii.

Am dat nas in nas cu craiasa zapezilor si sora ei mai mare. Cu tenul alb si buzele atat de rosii ca un mar rumenit pe deplin.

Purtau cu sine blanuri alese si cu siguranta nu le puteai uita odata ce ti-au trecut prin fata ochilor.

Ceea ce mi s-a si intamplat, nu le-am uitat si le-am regasit mai tarziu, savurand o cafea in unul din faimoasele localuri exclusiviste ce inconjoara piata San Marco.

Cum timpul nu sta in loc, am urmat ciclul firesc al anului si am intalnit proaspata primavara, proaspata si inmiresmata.

Mi s-a infatisat mai intai intr-un verde pur precum firul ierbii...

... iar mai apoi si cu putina culoare, fiind in tema cu bobocii explozivi ce impodobesc copacii cand natura renaste.

Am intalnit apoi vara, fierbinte si arzatoare. Emana putere si hipnotiza indelung.

...si totusi privirea ei, avea ceva care ma atragea inexplicabil, avea culoarea marii perfecte.

Am privit-o indelung, fara sa ma mai satur si fara sa mai aud sau sa vad altceva in jur. Era minunata si in acelasi timp inspaimantatoare. Parea ca te poate impietri daca te priveste direct in ochi.

Dar vara e nebunatica si plina de culori amestecate in fel si chip, vara e ca un tablou de Picasso.

Cum timpul gaseste solutie de iesire de feicare data, am fost nevoit sa merg mai departe in cursa anotimpurilor si sa dau nas in nas cu toamna cea discreta si eleganta.

 E molcoma si misterioasa, rabdatoare si usor mai rece decat vara, dar emana inca o caldura inexplicabila ce are un efect grozav asupra celor ce o percep...linisteste si magnetizeaza.

Si cilul se repeta, dau nas in nas cu iarna, de data asta in alta forma, o iarna rece cum este si continuare fireasca.
Cum ea nu e sinonima cu caldura defel, se folosete de-o oglinda ca sa isi lumineze chipul si prinde-n ea chiar mii de raze, ce-i dau o stralucire aparte.

Am petrecut sublim un an, dar pret de doar cateva clipe, in preajma mastilor ce si-au gasit in mintea mea conotatia celor 4 anotimpuri.

Carnaval la lumina zilei - ep.2

Strazile au alta culoare la lumina soarelui, au culoarea curcubeului si limita nu exista in creatiile ce le intalneam la fiecare pas.

O trasatura comuna a mastilor este dominatia pe care o emana. Poate si pentru ca este vorba de purtatori cu o inaltime corporala peste medie.

Am avut curiozitatea sa asist la o discutie intre o masca si un turist. Ambii vorbeau germana. Astfel, se confirma cele spuse de o buna prietena care zicea ca nici jumatate dintre participantii la carnaval nu sunt de origine italiana.

Paunul alb saluta pe toata lumea, te privea intens si apoi scutura evantaiul ce intruchipa coada impunatoare.

Doi pasi mai la dreapta, in dreptul scenei, am dat peste omul umbrela. Probabil avea el o presemtire legata de ploaia ce avea sa vina.

Costumele nu au varsta. Asta e un lucru cert. Nimic nu mi s-a parut mai amuzant ca micul conte ce manca inghetata cu o pofta teribila. Daca ar fi fost o sectiune de tata si fiu, cred ca ei ar fi castigatorii.

Culori reci si masti de nepatruns, rochii pline de detalii si pelerine frumos croite.

Nici nu va puteti inchipui ce mov intens trona pe hainele acestor masti. Surpriza de proportii a fost insa la caderea serii cadn i-am revazut. Costumele erau acoperite de beculete mov si lumina lor ar fi facut orice licurici sa plezneasca de invidie. Din pacate la ora aia deja acumulatorul era epuizat.

O pata de culoare, isi pleaca fruntea usor in marea de oameni din piata San Marco.
Desi fiecare e mandru de cotstumul ce-l poarta, trufia nu este ceva strain acestor locuri.
Fiecare masca se lasa privita, studiata si mai ales imortalizata. Apoi isi continua plimbarea, pierzandu-se in multime si cautand noi admiratori pe care sa ii uimeasca cu vesmantul ce-l poarta.
(va urma)

Nostalgie de concediu

E nostalgie in privirea ei, desi nu o vad, e ultima ei zi aici. Priveste marea si ii spune ramas bun.
Simte o strangere in inima, asa ca isi ridica picioarele pe banca, nu vrea sa spuna cuvinte de adio.
O priveste indelung si incearca sa ia ca suvenir, imaginea apei ce i-a mangaiat trupul si caldura soarelui care o inconjoara. Poate ca deja viseaza la revenire.
A fost frumos, dar e ultima zi.

Nisa la lumina lunii si a oamenilor

Seara e dedicata visarii, in sanul acestui oras scaldat de valurile Marii Mediterane.
Oricat l-as privi, din acest colt simt ca nu este de ajuns. Pana si soarele se agata de nori si colorandu-i intr-o lumina calda, mai priveste putin Nisa in timp ce isi tine picioarele in apa cristalina.
Pornim la pas, tot inspre Vieille Ville, partea veche a orasului, care ne-a fermecat inca de la inceput, pentru a lua masa la care eram cu gandul de ceva ore.

Pasind agale printre terasele-restaurant ce erau la tot pasul in acea zona, mai ceva ca ciupercile dupa ploaie, observam figurile obosite dar totusi fericite ale turistilor, placut impresionati de ceea ce percep si primesc, dar si figurile zambitoare si prietenoase ale localnicilor ce salutau de cate ori iti intalneau privirea, adresandu-ti si o invitatie in restaurantul la care lucreaza.

Deoarece era inadmisibil, sa ne gasim la malul Marii Mediterane si sa nu mancam fructe de mare, am ales un local cochet cu mese mici care avea ca specific mule (scoici) preparate cu diverse sosuri. Mai mult de atat, mulele erau la discretie dupa achitarea unei portii si puteai comanda portie dupa portie, fara sa mai achiti ceva in plus. Mai pe scurt erau preparatul "all you can eat", moules frites a volonte, in franceza.
Rasfoind meniul, am decis sa ne testam limitele si am sacrificat 12 euro de persoana pentru a ne arunca in moules frites a volonte.

O portie consta intr-o oala, populata cu scoici fierte in diverse sosuri. Le recomand pe cele in sos de vin alb si ceapa, cele cu sus de usturoi si verdeata si nu in ultimul rand pe cele clasice cu lamaie. Acestea se pot manca usor, fara sa creeze vreo clipa senzatia de greata sau satietate. Evident ca puteam alege cu tot felul de sosuri de maioneza, cu carne de vaca, cu carne de peste, dar vazand la vecini cum arata si ca se opresc la jumatatea oalei, le-am ales pe cele mentionate initial. Mie personal mi-au placut cele in vin alb, desi nu sunt un pasionat vinurilor sau bauturilor alcoolice de vreun fel.
Desi poate parea mult si doar o portie, scoicile sunt voluminoase doar al exterior.
Pe scurt, am reusit fiecare sa dovedim cate 4 portii (o portie = o oala) fiecare, pana sa-i spunem chelnerului "Merci, ça suffit!"
Trebuia sa ne facem de cap din punct de vedere culinar intr-o seara, asa ca aceasta experienta a fost ocazia perfecta.

Pentru ca turismul culinar sa nu ne faca vreo gluma neplacuta, am ales o plimbare lunga, in loc sa mergem spre hotel, in ciuda oboselii ce ne cuprinsese.

Aceasta plimbare ne-a dat ocazia sa vedem orasul si cand Soarele nu ii mai este aproape.
Desi astrul noptii, Luna, domneste pe cerul brazdat de avioane din cand in cand, orasul este adus la viata de luminile ce il invadeaza odata ce Soarele pleaca spre alte meleaguri.
In poza de mai sus, este colina vizitata in ziua precedenta, care ofera sansa ochiului sa cuprinda cat de mult poate din Nisa.

Orasul pulseaza in intunericul noptii mai ceva ca inima unui artist cuprins de inspiratie. Oamenii privesc marea cugetand la felul in care a decurs ziua, privesc apoi cerul, gandindu-se la viata pe alte meleaguri si pleaca apoi la casele lor purtand in suflet sperante si vise deopotriva. Sunt momente si imagini care te fac sa visezi iar visele nu sunt interzise niciunde.

Ne-am departat de Promenade des Anglais si am intrat in hatisul stradutelor laturalnice, dar nu inainte de surprinde chipul de seara al unei creatii cu care am facut cunostiinta si ziua, tanarul albastru ca marea.

In drum spre hotel, la fiecare pas ne intampinau flori si fantani luminate, piete pline de oameni ce privesc evolutiile artistilor amatori ce picteaza, deseneaza cu carbune, canta, danseaza, fac jonglerii sau dau viata pur si simplu unor statui.

Daca privesti cu atentie, observi aici felinarele mai aparte din aceasta piata. Ele sunt colorate si prezinta cate un om ghemuit. Cam asa arata unul dintre ele la lumina zilei.

Si tousi plimbarea de azi e plimbarea de seara. Am incalcat regula, cu o poza de zi, insa pentru asta sunt facute regulile, sa trecem peste ele uneori.

Cum simtul nostru cel mai de pret este vazul, ce am face daca lumina nu ne-ar ghida catre frumusete, de data aceasta arhitecturala. O catedrala se ridica semeata dintre copaci si se integra perfect in arhitectura locului, pe acolo nefiind prezent nimic din ceea ce multi dintre noi considera constructii lipsite de imaginatie, de genul cladirilor de sticla si metal, drepte si inexpresive.

Pentru final, am pastrat ceva care apartine clasicului, insa a fost transpusa in era noastra si mai mult, pare sa fi trecut prin locuinta celebrei Barbie. Cine nu a avut rabdare si a coborat privirea, deja observa un Fiat 500, panotat de Planet Sushi, ce are si o aripioara de rechin.
El se odihnea asteptand urmatoarea livrare, asa cum intentionam si noi sa ne odihnim, asteptand surprizele unei noi zi.