Oameni si soricei

M-a intrebat cineva intr-o zi daca cred ca omul se poate asemana cu un soarece.
Nu mai stiu sincer de la ce a pornit discutia insa fragmentul asta mi-l amintesc foarte clar.

Nu a fost nevoie sa ma gandesc prea mult pana sa ofer un raspuns afirmativ. Evident ca imediat, mingea a revenit in terenul meu cerandu-se argumente pentru a-mi justifica raspunsul.


Pai e simplu, zic eu si incep sa insir argumente din cele mai ciudate daca era sa ma iau dupa mutrele colegilor de masa.

Omul se aseamana cu sobolanul din mai mult de un punct de vedere:

- Deseori omul este fricos ca un soarece si fuge la primul semn de pericol de unde si expresia menita sa dea curaj "Are we men or mice?"
- Se complace in mizerie desi ii place luxul (cel putin unii);
- Considera ca orice ii iese in cale, desi nu ii este menit, este bun si pentru el;
- Lasa totul in urma fara ezitare cas aisi salveze pielea, asa cum fac sobolanii cand se scufunda un vas;
- Desi traieste pe uscat este un bun innotator daca nevoia o cere;
- Se imperecheaza cu mai mult de un partener pe parcursul vietii, pentru ca asa ii dicteaza nevoia naturala/animalica;
- Poarta tot felul de bacterii care pentru el sunt inofensive iar pentru restul sunt nocive;
- Ne speriem de ei in acceasi masura in care noi ii inspaimantam.

Iar la final, conform matematicii mele daca minim 3 conditii sunt indeplinite, inseamana ca demonstratia s-a finalizat cu succes.
Desi figurile lor erau contrariate, nu au resuti sa ma contrazica sau sa imi demonteze vreo afirmatie asa ca, trist dar adevarat, ne asemanam si cu soriceii.

Nostalgie de concediu

E nostalgie in privirea ei, desi nu o vad, e ultima ei zi aici. Priveste marea si ii spune ramas bun.
Simte o strangere in inima, asa ca isi ridica picioarele pe banca, nu vrea sa spuna cuvinte de adio.
O priveste indelung si incearca sa ia ca suvenir, imaginea apei ce i-a mangaiat trupul si caldura soarelui care o inconjoara. Poate ca deja viseaza la revenire.
A fost frumos, dar e ultima zi.

Suntem doar oameni

In noi gasim putere, dar tot noi suntem slabi.
Sufletul nostru ne poate face sa radiem de fericire si sa ne transformam in epave, ramasite ale unor marete nave zdrobite acum de pietrele de langa tarm.
Pe masura ce navigham pe marea vietii, simtim ca suntem tot mai puternici iar la apogeu devenim un spargator de ghiata si incepem sa trecem cu usurinta peste lucruri pe care in trecut le abordam cu mare grija. Dar nu mereu navigam prin mari inghetate si cand ajungem in mijlocul furtunilor, o stanca ascunsa ne curma avantul si ne opreste din drum.
Dupa fiecare naufragiu insa sunt si supravietuitori, ce se organizeaza in graba si construiesc o pluta pentru a pleca de pe insula pustie pe care au deschis din nou ochii. O pluta in deriva ofera sanse mai mari decat asteptarea sfarsitului pe o insula pustie.
Salvarea vine iute si reconstructia incepe. Pornim din nou la drum, dar de aceasta data cu experienta nafragiului. Nu stim niciodata inspre ce ape carmim, dar fiecare apus de soare trebuie sa ne aduca intelepciunea de care avem nevoie. Nimic in plus ne trebuie.
Invatam in fiecare zi cum sa invatam din greselile ce le facem.