Ultima zi in Nisa si zborul spre casa

Am intrebat din seara anterioara la ce ora trebuie sa eliberam camera a doua zi, desi stiam ca undeva, in jurul prabzului. In aeroport trebuia sa ajungem la ora 18, asa ca aveam timp de inca o zi plina si totusi intr-un ritm mai scazut.
Ne-am trezit la 8 dimineata si am pornit spre mare. Doream sa ne simtim inconjurati din nou  de apele ce amestecau fara ragaz pietrele de pe tarm.
Am pornit intr-acolo trecand prin piata mare unde trona fantana din care siluete puternice reprezentand variate animale, se luptau se iasa, alaturi de oameni ce duceau aceeasi lupta.
Ne-a mai furat o privire si am pastrat-o in amintire.
Tot in aceeasi piata, se odihnea o mica masinuta electrica ce servea drept sareta moderna pentru turistii dornici de a calatori fara a se misca. Totul pentru 30 euro / 30 minute. Cam piperat avand in vedere ca mai pui ceva si faci acelasi lucru intr-un Ferrari, mai mare, mai zgomotos, mai putin prietenos cu mediul dar infinit mai atragator :)

Ajunsi la malul marii, ne-am aruncat in valuri si am plutit si-aapoi am lenevit pe pietrele fierbinti purtand in suflet nostalgia fetei, ce privea marea de pe banca, zilele trecute cand altii erau abia la inceputul concediului.

La acea ora, linistea domnea si nici macar pescarusii nu pluteau lenesi pe cer.
Profitand de faptul ca plaja era aproape pustie, am incercat sa vedem ce voiau sa pescuiasca, cativa oameni fara de somn ce priveau pierduti marea.
Am pus ochelarii de scufundari si am inceput o serie de scufundari care m-a surprins cat se poate de placut.
Desi eram aproape de mal, am dat nas in nas cu 3 bancuri consistente de pesti mici, iar apoi am privit cum inoata la un metru distanta, cativa pesti mai mari decat palma. Eram la maxim 5 metri de tarm.
As fi vrut sa merg mai departe, insa nu aveam in dotare nici labe si nici tub pentru scufundari mai ample si miscari mai agile.
E multa viata in apele acelea, si asta nu ma duce decat cu gandul la cat de putin poluate sunt comparativ cu mica Mare Neagra ce ne scalda tarmurile tarii.

Insa cand te simti bine, timpul trece repede si ceasul arata 10:30.
In timp ce noi plecam, multi altii veneau, iar unii pareau sa lucreze de zor la un pictorial.

De ce spun ca pareau sa faca un pictorial si nu erau un cuplu? Pai e simplu, pe durata saptamanii petrecute acolo, am zarit o sumedenie de cupluri in care ea era faptura Orientului, mica si neajutorata, iar el, englez/irlandez/german/suedez, inalt, carunt si cu destule drumuri la sala de forta.
Astfel, cuplul din imagine era ceva atipic pentru locurile acelea.

Am pornit spre hotel, pe alta ruta, pe alte stradute si am dat nas in nas cu o mica troita ce veghea o strada intreaga de pe un colt de casa.

Ajunsi la hotel, ne-am bucurat de binefacerile dusului si am finalizat impachetatul bagajului, inceput din seara anterioara.
Eu admir foarte mult rezistenta geamantanelor si felul in care ele intotdeauna incearca sa faca pe plac, posesorului care nu intelege ca trebuie sa se opreasca sa indese in ele, mai mult decat se poate.
Exemplu concret:
Deschis si relaxat

Inchis si tensionat, dupa ce a trebuit sa ma sui pe el ca sa il conving ca nu las nimic in urma si luam cu noi tot ce am adus + suveniruri pentru prieteni si familie. Fara rasete zgomotoase va rog :)

Important e ca am reusit si mi-a fost un companion de nadejde si de data asta. Mai aveam un ghiozdan si atat. Nu imi place sa calatoresc cu multe bagaje, desi arata altfel in prima poza, a fost deajuns pentru doua persoane.
Unul din visele mele e sa plec intr-o excursie cu mainile in buzunare, dar asta se traduce printr-un portofel gros care momentan e inca o necunoscuta in ecuatia ce ar trebui sa il includa.
Am lasat bagajele la garderoba hotelului, receptionerul foarte amabil sugerandu-ne chiar el asta (l-am fi rugat si noi, insa nu am apucat si asta m-a surprins cat se poate de placut) si am pornit sa hoinarim pe strazi si sa cautam ceva de mancare. Totusi mai aveam de asteptat pana la imbarcare cateva ore bune.
In saptamana ce s-a scurs, am avut ocazia sa cunosc si mai bine oamenii acestei tari. Nu erau amabili doar pentru ca erau intr-o statiune ce mustea de turisti, amabili i-am gasit si pe functionarii publici de la gara si oficiul de turism, amabili i-am gasit si pe vanzatorii din magazine care te salutau si iti zambeau cand intrai in magazinul lor si nu ezitau sa faca la fel si cand ieseai desi nu cumparai nimic.
De ce nu sunt oamenii atat de buni si la noi? De ce ne privesc cu ura de parca ii deranjam de fiecare data cand aparem in fata unui ghiseu al unui functionar public sau cand iesim dintr-un magazin fara sa cumparam.
Nici o clipa nu a trebuit sa astept dupa cineva la coada, desi totul se derula cu o viteza uluitor de mica, condimentata cu relaxare si zambete.
Mi-a placut atmosfera familiara dintre o fata de la casa ce s-a revazut cu o prietena insarcinata si care a vorbit cu ea in timp ce ii trecea produsele prin dreptul aparatului de verificat preturi. M-am simtit ca fiind intr-un sat mic si cochet in care toata lumea se cunoaste cu toata lumea. Si asta chiar asa era. In a doua zi si noi facusem cunostiinta pe plaja cu o familie de francezi cu doi copii veniti tot in concediu Pe fetita lor a atins-o o meduza si ne-au intrebat unde e primul post de prim ajutor iar apoi am mai vorbit. I-am revazut apoi dupa doua zile, total intamplator, pe seara. Ne-au salutat ei primii, desi nu credeam ca ne-au retinut figurile. Ne-au intrebat cum ne place orasul si ne-au urat concediu placut in continuare.
Oamenii sunt mai relaxati si asta ii face sa fie mai buni si prietenosi. Acolo fiecare incearca sa fie bun pe ceea ce face, nu sa fie bun in tot ce fac si ceilalti. Asta a dus la o crestere a calitatii fiecarui produs si fiecarui serviciu cu care dai nas in nas.
Hoinarind pe strazi, timpul a trecut cu repeziciune si am revenit la hotel sa recuperam bagajul iar apoi ne-am oprit in statia de autobuz aflata la 10 minute de mers pe jos.
Am ajuns in aeroport si am dupa ce am facut check-in-ul am privit pista si avioanele ce misunau pe acolo precum masinile in parcarea unui supermarket.
La ora stabilita a aparut pe pista si avionul nostru.

A rulat putin iar apoi si-a indreptat privirea spre noi ca si cum ar zice, "Dupa voi am venit!"

Ne-am imbarcat si ne-am asezat la locurile noastre cuminti, fara sa fie nevoie sa facem curat pe scaune ca la ultima experienta cu low cost-ul cu sigla albastra. Am inceput decolarea, fara sa scartaie din toate incheieturile, cum am patit la cursele companiei low cost, tot cu sgila albastra, careia nici nu merita sa ii dau numele. Avand in vedere ca preturile sunt aceleasi si nici nu am platit taxa de bagaj pentru micul prieten incordat de mai devreme, nici nu vad ratiunea de a mai apela la companiile ce zboara de pe Baneasa.

Am ajuns la altitudinea unde se afla culoarul rezervat aeronavei si am primit masa de seara.

E ceva deosebit sa iei masa la 11277 metri altitudine, cand afara sunt -53 grade C si te deplasezi cu 811km/h. Ca o paranteza, mi-ar fi placut sa zbor si cu un Concorde, avionul de pasageri supersonic, care are viteza de croaziera 2140 km/h.
Trist ca nu a mai putut fi optimizate si s-a renuntat la ele din pricina costurilor de intretinere.
Si dupa cum spuneam, in pretul biletului, e inclusa si masa avand in vedere ca durata zborului depaseste un anumit interval de timp. Nu e mult, dar de ce sa nu profiti de asa ceva cand se poate.

Poate ca deja a inflorit un gand ca lucrez la Tarom la cat de mult ii laud. Nici pe departe. Nu am nimic de-a face cu industria transporturilor aeriene, insa am fost placut impresionat de calitatea serviciilor, de starea tehnica a avioanelor care par mai robuste si mult mai bine intretinute si mai ales de preturile care nu sunt deloc mari comparativ cu companiile asa numite low cost care percep si taxa de bagaje, iar daca vrei sa manaci ceva la bord in cazul unui zbor mai lung te taxeaza la maxim.
Nu pot decat sa spun sincer, felicitari Tarom!

Hoinarind pe strazile din Nisa

Desi nu am facut mare lucru, caldura amiezii ma face sa imi indrept pasii spre un parc unde am prabusesc pe o banca, la umbra unui palmier inalt, am pus pauza in traseul ce-l aveam. Valurile marii inca se auzeau pe fundal, faleza fiind aproape.
La scurt timp dupa ce m-am racorit cu o sticla de apa rece, pe banca din fata, s-a prabusit un grup de 4 fete, in cautare de umbra. Au vorbit 2 minute iar apoi brusc, toate au cazut prada oboselii acumulate in zilele de turism intens pe care le au in spate.
Le-am lasat sa se odihneasca si am pornit spre tinta zilei, Parcul Carol de Romania din Nisa.
Nu stiam ca exista si am ramas uimit cadn am aflat de el. Problema e ca se afla in partea cealata a orasului, aproape de aeroport. Asta nu ne-a oprit sa facem o plimbare agale care ne-a dat ocazia sa ne intalnim cu indicatoare ciudate.

Ce-i drept nu purta nimeni mustata pe strada respectiva, dar nici masini nu erau. Ce sa mai crezi? :)
Oamenilor le place sa isi infrumuseteze locurile si au aplicat asta si semnelor de circulatie se pare.
Cum arta ocupa un loc de cinste, am intalnit si cateva galerii de gen, in care tienri artisti isi expun viziunea asupra lumii.

Oare budistii care au zarit aceasta lucrare s-au amuzat si ei iar gandul i-a purtat la un Mickey Mouse supraponderal, dar foarte intelept?
Tot mergand, pe acceasi strada, am zarit un Duster, iar la cateva locuri de parcare distanta se odihnea un Lotus Elise. Interesenta alaturare. Ei isi permit destule, dar sunt cativa care aleg varianta practica in locul celei amuzante dar costisitoare.

Parasind stradutele laturalnice, am mai facut cativa pasi pe Promenade des Anglais pentru a mai admira marea. Ca sa ramanem in tema, am dat nas in nas cu un mare banner, ce ne anunta ca putem sa pilotam un Ferrari contra unei sume de bani pe care unii o dau pe plimbari cu ATV-ul.

Trecem pe langa el, desi ar fi fost 15 minute interesante, dar promitem sa revenim cand mai incaruntim un pic, poate la anul, cu fonduri alocate special pentru asa ceva :)
Ne continuam drumul initiatic prin caldura nimicitoare si folosind la maxim indicatoarele din toate colturile de strada ajungem la parcul Carol de Romania.

Din pacate, nimic impresionat. Ma asteptam sa dau nas in nas cu o statuie sincer sa fiu, dar nimic. Un parc micut si cochet, aflat pe o colina, un pic mai departe de mare decat ne-am fi asteptat. Ne-a oferit umbra si racoare ca sa ne revenim dupa ce am mers pe jos cativa kilometri. Stiu ca nu e mult, insa pentru niste vietati de birou, e o realizare notabila.
Am pornit de pe loc cu aceeasi viteza a melcului care si-a pierdut cochilia si simte cum se prajeste si culmea am ajuns la hotel unde dupa un dus racoritor am simtit ca prind viata.
Pe seara am iesit pana in port, unde doi pescarusi serveau la masa de seara, ceva ce fusese odata o pasare. Se poate numi canibalism? Cred ca da, insa natura are felul ei bizar de a-i lasa doar pe cei mai putenrici sa supravietuiasca si totusi le permite si celor mai mici sa prospere.

Soarele cobora usor si il privesc prin perdeaua de apa a unei fantani arteziene. Hei, nu mai am nevoie de ochelari de soare si ma uit direct in el. Din nou, doar prin puterea naturii.

Seara coboara incet iar plimbarea lunga de azi incepe sa isi faca simtite efectele asupra starii noastre generale. Maine plecam, asa ca azi privim marea inca odata si ne mai aruncam in valurile ei. E atat de calda chiar daca soarele a plecat de pe cer. Acum e mai linsitita si poti innota precum intr-un bazin.
Pastrez senzatia de plutire cu ochii spre cer si ma retrag in camera.
A fost altfel decat pana acum si asta intr-un mod placut. In timp ce inchid ochii, incerc sa revad tot ce mi-a placut in aceste zile. Nu reusesc sa le enumar pe toate si somnul ma fura in lumea lui. Mai e si maine o zi.

Dansul vantului cu marea

Daca ar privi peste umar m-ar zari. Nu o face. Vantul se joaca cu parul ei si asta ii place, se simte rasfatata.
Valurile i se sparg la picioare si o fac sa se simta speciala, asezata sus pe un piedestal unde nimic nu o poate atinge.
A venit la plaja cu prietena ei. Amandoua vorbesc o limba slava pe care o identific cu rusa. Se aseaza la distanta una de cealalta, fiecare lasandu-si loc pentru un oaspete neasteptat, care poate apare din clipa in clipa.
Scoate din geanta o carte si cu ochelarii de soare pe nas se pierde in lumea zamislita de randurile zavorate intre cele doua coperti.
 Priveste persoanejele cartii dintr-un loc din ferit de unde nu poate fi vazuta, de pe plaja lovita iar si iar de valuri.

Ape limpezi dar temperamentale

La final de sarbatoare, am incheiat in stil mare. Ne-am aruncat in valurile albastre ale marii, dar ea ne tot arunca pe tarm.

 Fiindca nu eram singurii care pateau asta, nu ne-am suparat pe apele albastre. Asa e marea ranchiunoasa si nu ii place sa fie deranjata. De altfel, cand se supara, isi arata puterea revarsandu-se pe tot bulevardul Promenade des Anglais.

Cam asa s-a intamplat la inceput de an cand zona pietonala si un sens de circulatie, au cazut prada apelor infuriate. Poza asta am gasit-o in vitrina unei agentii de turism. De acolo si am profitat de ea, lasand lentila obiectivului sa o inghita.
Avem nevoie de cate o mustruluiala pe cinste din cand in cand pentru a ne reaminti ca suntem mici si neajutorati in fata naturii.

Calutul timpului

Precum un cal, dar fara suflet,
Traieste-o clipa de ragaz,
Priveste mare adormita
Dar totusi parca n-are haz.

Veche dar si cam ponosita, insa gata de drum oricand,
Sta bicicleta rezemata de balustrada suspinand.
Ar vrea sa mai alerge iara, sa simta vantul fluturand
Si cauciurile sale, carari de vise parcurgand.

Are in spate drumuri multe,
Dar si povesti bune si rele,
Descopera ca inca poate
Sa mai alerge printre stele.

Dar pan-atunci se odihneste,
Privind cu nostalgie marea,
Vrea sa ia totul de la capat,
Dar contopindu-se cu zarea.

Nostalgie de concediu

E nostalgie in privirea ei, desi nu o vad, e ultima ei zi aici. Priveste marea si ii spune ramas bun.
Simte o strangere in inima, asa ca isi ridica picioarele pe banca, nu vrea sa spuna cuvinte de adio.
O priveste indelung si incearca sa ia ca suvenir, imaginea apei ce i-a mangaiat trupul si caldura soarelui care o inconjoara. Poate ca deja viseaza la revenire.
A fost frumos, dar e ultima zi.

Nisa la lumina lunii si a oamenilor

Seara e dedicata visarii, in sanul acestui oras scaldat de valurile Marii Mediterane.
Oricat l-as privi, din acest colt simt ca nu este de ajuns. Pana si soarele se agata de nori si colorandu-i intr-o lumina calda, mai priveste putin Nisa in timp ce isi tine picioarele in apa cristalina.
Pornim la pas, tot inspre Vieille Ville, partea veche a orasului, care ne-a fermecat inca de la inceput, pentru a lua masa la care eram cu gandul de ceva ore.

Pasind agale printre terasele-restaurant ce erau la tot pasul in acea zona, mai ceva ca ciupercile dupa ploaie, observam figurile obosite dar totusi fericite ale turistilor, placut impresionati de ceea ce percep si primesc, dar si figurile zambitoare si prietenoase ale localnicilor ce salutau de cate ori iti intalneau privirea, adresandu-ti si o invitatie in restaurantul la care lucreaza.

Deoarece era inadmisibil, sa ne gasim la malul Marii Mediterane si sa nu mancam fructe de mare, am ales un local cochet cu mese mici care avea ca specific mule (scoici) preparate cu diverse sosuri. Mai mult de atat, mulele erau la discretie dupa achitarea unei portii si puteai comanda portie dupa portie, fara sa mai achiti ceva in plus. Mai pe scurt erau preparatul "all you can eat", moules frites a volonte, in franceza.
Rasfoind meniul, am decis sa ne testam limitele si am sacrificat 12 euro de persoana pentru a ne arunca in moules frites a volonte.

O portie consta intr-o oala, populata cu scoici fierte in diverse sosuri. Le recomand pe cele in sos de vin alb si ceapa, cele cu sus de usturoi si verdeata si nu in ultimul rand pe cele clasice cu lamaie. Acestea se pot manca usor, fara sa creeze vreo clipa senzatia de greata sau satietate. Evident ca puteam alege cu tot felul de sosuri de maioneza, cu carne de vaca, cu carne de peste, dar vazand la vecini cum arata si ca se opresc la jumatatea oalei, le-am ales pe cele mentionate initial. Mie personal mi-au placut cele in vin alb, desi nu sunt un pasionat vinurilor sau bauturilor alcoolice de vreun fel.
Desi poate parea mult si doar o portie, scoicile sunt voluminoase doar al exterior.
Pe scurt, am reusit fiecare sa dovedim cate 4 portii (o portie = o oala) fiecare, pana sa-i spunem chelnerului "Merci, ça suffit!"
Trebuia sa ne facem de cap din punct de vedere culinar intr-o seara, asa ca aceasta experienta a fost ocazia perfecta.

Pentru ca turismul culinar sa nu ne faca vreo gluma neplacuta, am ales o plimbare lunga, in loc sa mergem spre hotel, in ciuda oboselii ce ne cuprinsese.

Aceasta plimbare ne-a dat ocazia sa vedem orasul si cand Soarele nu ii mai este aproape.
Desi astrul noptii, Luna, domneste pe cerul brazdat de avioane din cand in cand, orasul este adus la viata de luminile ce il invadeaza odata ce Soarele pleaca spre alte meleaguri.
In poza de mai sus, este colina vizitata in ziua precedenta, care ofera sansa ochiului sa cuprinda cat de mult poate din Nisa.

Orasul pulseaza in intunericul noptii mai ceva ca inima unui artist cuprins de inspiratie. Oamenii privesc marea cugetand la felul in care a decurs ziua, privesc apoi cerul, gandindu-se la viata pe alte meleaguri si pleaca apoi la casele lor purtand in suflet sperante si vise deopotriva. Sunt momente si imagini care te fac sa visezi iar visele nu sunt interzise niciunde.

Ne-am departat de Promenade des Anglais si am intrat in hatisul stradutelor laturalnice, dar nu inainte de surprinde chipul de seara al unei creatii cu care am facut cunostiinta si ziua, tanarul albastru ca marea.

In drum spre hotel, la fiecare pas ne intampinau flori si fantani luminate, piete pline de oameni ce privesc evolutiile artistilor amatori ce picteaza, deseneaza cu carbune, canta, danseaza, fac jonglerii sau dau viata pur si simplu unor statui.

Daca privesti cu atentie, observi aici felinarele mai aparte din aceasta piata. Ele sunt colorate si prezinta cate un om ghemuit. Cam asa arata unul dintre ele la lumina zilei.

Si tousi plimbarea de azi e plimbarea de seara. Am incalcat regula, cu o poza de zi, insa pentru asta sunt facute regulile, sa trecem peste ele uneori.

Cum simtul nostru cel mai de pret este vazul, ce am face daca lumina nu ne-ar ghida catre frumusete, de data aceasta arhitecturala. O catedrala se ridica semeata dintre copaci si se integra perfect in arhitectura locului, pe acolo nefiind prezent nimic din ceea ce multi dintre noi considera constructii lipsite de imaginatie, de genul cladirilor de sticla si metal, drepte si inexpresive.

Pentru final, am pastrat ceva care apartine clasicului, insa a fost transpusa in era noastra si mai mult, pare sa fi trecut prin locuinta celebrei Barbie. Cine nu a avut rabdare si a coborat privirea, deja observa un Fiat 500, panotat de Planet Sushi, ce are si o aripioara de rechin.
El se odihnea asteptand urmatoarea livrare, asa cum intentionam si noi sa ne odihnim, asteptand surprizele unei noi zi.

Nisa, parcul de pe colina

Iata ca a venit si randul orasului ce ne gazduieste, sa fie descoperit si explorat de picioarele deja obosite de drumurile parcurse prin destinatiile vecine.
Am pornit catre Vieille Ville, partea veche a orasului, ce gazduieste castelul ce vegheaza de pe o o inalta colina. Acesta parte a orasului are si ea strazi principale si strazi secundare, toate au aceeasi latime, iar diferenta o face numarul de oameni.
Daca pe strazile principale, toti se inghesuie printre magazine, terase si baruri, pe cele laterale, domneste linistea. Poti sa le vezi doar daca intorci capul si reusesti sa razbati cu privirea prin marea de oameni derutati, dezorientati dar totusi entuziasmati ca se afla acolo.
Am pornit pe aceasta strada spre capatul zonei vechi unde aveam sa ne intalnim cu dealul in varful caruia este castelul. Ajunsi acolo, am ales sa facem un cadou picioarelor ce ne-au purtat mereu cu constiinciozitate si sa platim 90 centi pentru a utiliza ascensorul la urcare. Aveam sa ne dam seama doar la coborare, cat de bine investiti au fost cei 90 de centi.

Cum se deschid usile liftului, o priveliste minunata se aseaza in fata ochilor si toata coasta ti se infatiseaza fara secrete si fara ascunzisuri. Acum depinde doar de fiecare cat poate cuprinde cu privirea, binoclul sau obiectivul camerei, dupa caz.

Asa arata Promenade des Anglais, cu lumina aprinsa, din cel mai inalt punct accesibil turistilor nemotorizati.
Mi-ar fi placut sa fiu aici si dupa lasarea intunericului, insa faptul ca oamenii de acolo sunt foarte temperamentali si tind sa se arunce in gol din dragoste nebuna, neimpartasita sau diverse alte motive, accesul este restrictionat.

Mergand pe partea cealalta am dat nas in nas cu portul, aceasta parcare lichida pentru numeroase ambarcatiuni.

Mult mai aerisit decat cel din Monte Carlo, insa deloc sarac in ambarcatiuni care mai de care mai aratoase si mai complexe.

Se mai intampla si la altii sa apara "scara magarului", dar cred ca "magarul" e destul de bine privit.

Din loc in loc, oameni cu talent artistic, au imortalizat in picturi sugestive, imaginile ce li se infatisau din ungherele ce lasau ochiul sa se rasfete cu privelistea. Desenul insa parea din alte vremuri cand vegetatia era mai putin abundenta si cand colinele inca nu erau acoperite de locuinte ca in ziua de azi.

In drumul spiralat spre racoarea marii ne-am intalnit cu cei mai profilici locuitori ai colinei, cactusii. Obisnuit sa ii vad doar miniaturali am admirat maretia lor dar mai ales coloritul si delicatetea florilor crescute printre spini.

In acest parc, salasluieste si o cascada, destul de inalta, ce serveste drept sursa de racoare si viata pentru pescarusii ametiti in cautarea unui fir de apa dulce.

Continuand coborarea, am trecut pe langa ceva ce semana cu sirenele de avertizare folosite in vremea razboiului. Un amalgam de palnii mari, asezate in asa fel incat sunetul lor sa razbata cat mai departe pentru a preveni pe oricine le ia in seama, de un atac inevitabil.

Fiecare loc are povestea sa, fiecare obiect are la randul sau multe povesti de spus.
Oare de cate ori au fost folosite aceste sirene?
Oare cate vieti au salvat?
Oare ar mi fi aratat aceste locuri asa cum arata astazi?
Sunt intrebari, la care raspunsul pare ca se obtine mai greu decat la intrebarea "Cate nituri avea Titanicul?" :)

Drumul spre Nisa si prima impresie la caderea serii

Vara trebuie dedicata vacantelor, iar vacantele se spune ca sunt sursa de energie la care ne incarcam bateriile.

In momentul de fata, eu sunt in postura acumulatorului scos de la incarcat fiindca tocmai ce am revenit Duminica pe pamant natal dupa o vacanta intr-o destinatie ce mi-a depasit asteptarile. Aceasta a fost anul acesta, Nisa.
Visam la Coasta de Azur de cand priveam filmele straine in copilarie, iar in mintea mea nu credeam sa pasesc vreodata acolo. Acum stiu ca totul e posibil si visele se implinesc uneori.

Cum orice poveste are un inceput, aceasta a inceput in dimineata duminicii de 4 Iulie. Ca sa le arat americanilor cat ii respect, de ziua lor am plecat in tara pe care ei o iubesc cel mai mult, Franta.

Cu inima plina de nerabdare am insfacat geamantanul si am pornit spre oraselul ce se invecineaza cu Bucurestiul si detine cel mai mare aeroport international al Romaniei, Otopeni. Totul a mers ca pe roate si in scurt timp castigam altitudine si goneam spre Franta la bordul aeronavei companiei Tarom. Ca o paranteza, pana acum am zburat cu low cost-uri. Nu credeam sa fie diferenta, insa avionul nu scartaia din toate incheieturile, scaunele ofera mai mult loc si unde mai pui ca se serveste si masa pentru destinatii de genul asta. Si tot la capitoul paranteza, aici nu se plateste nici taxa de bagaje ca in cazul companiilor low cost. Nu fac reclama, insa recomand si verificarea tarifelor la companiile de linie cand va programati cate o plecare. Biletele luate din timp au preturi destul de bune.

Pe geamul avionului am putut sa ma delectez cu maretia muntilor si intinderea campiilor care pareau niste miniaturi foarte minutioase, iar apoi cu formele abstracte ale norilor pufosi.

Suntem anuntati ca incepem coborarea, iar dupa cateva minute rotile avionului ating pista ce este despartita de Mediterana doar de niste diguri consistente. Usa avionului se deschide si aerul cald si umed specific zonei ne invadeaza.

Deja inima imi batea foarte tare si toata organizarea pe care o facusem inainte de plecare se rezuma acum la a recupera un bagaj, gasirea statiei de autobuz pentru a ajunge la hotel, cazare si apoi costumarea in chinez fotograf. Daca stii ce ai de facut totul este mai usor, am luat bagajul, am mers in statia de autobuz si am cumparat bilet, de la o domnisoara cu un zambet pe care il poarta absolut toti oamenii cu care interactionezi. E ceva ce la noi inca nu exsita.

Am urcat in autobuzul 98, care avea traseul chiar pe Promenade de Anglais. Oare in Anglia exista pe undeva vreun drum al francezilor?

Dupa ce am cascat ochii, ca si cum as fi turnat o cana de atropina in fiecare, admirand albastrul marii, am observat ca depasisem un pic statia de destinatie dar nu era o drama, orasul nu e chiar asa mare si nici statiile nu sunt kilometrice.

Ajunsi la hotel am intalnit acelasi zambet prietenos, de data aceasta purtat de un receptioner mai mult decat amabil. Camera ne-a intampinat curata, aerisita, cocheta si foarte optimista (avea 3 pereti albi si verzi, cei albi fiind decorati cu cate o floare din loc in loc).

Terasele din zona pietonala imi aminteau de zona istorica a Bucurestiului, dar mai mult de Sibiu. O lume pestrita gravita in jurul lor si nimeni nu parea ca il observa pe cel de lnga el.

Seara nu aducea cu ea linsite, ba din contra, tumultul parea sa se intensifice si luminile pareau sa evidentieze fiecare colt de cladire mai puternic decat o facea astrul zilei.

Tinta acelei seri era marea asa ca am mers doar spre ea. Distanta intre hotel si plaja era de doar 10 minute de mers pe jos, timp in care puteai sa mai si admiri vitrinele ce se infatisau tantose in cale.

Am ajuns, am coborat treptele si am pasit pe plaja. In momentul acela notiunea de plaja a trebuit transformata un pic pentru ca nu exista acolo nici macar un fir de nisip, cu exceptia unei zone amenajate pentru volei. Pietre rotunde si nenumarate, inlocuiau grauntii de nisip si asta facea ca fiecare pas sa fie o corvoada. Dar fiindca deja stiam de existenta pietrelor, ne-am inarmat inca din tara cu incaltari de panza cu talpa de cauciuc, dedicate exclusiv unor asemenea medii. Pretul in tara 20 lei, pretul de acolo 8 - 10 euro.

Desi era seara, aerul era foarte cald iar plaja, asa cum o stiu ei, era plina (in zonele fara sezlonguri).

Abia a doua zi, punand in balanta calitatea oamenilor, mi-am dat seama ca seara, plaja e a oamenilor simpli, in timp ce ziua, ea se dedica in totalitate celor pentru care grija banilor nu pare sa fi existat vreodata.

Am pornit dupa o vreme spre hotel, cu zambetul molipsitor al localinicilor pe buze si cu gandul sa incepem de a doua zi sa exploram locurile cu adevarat. Acomodarea a luat sfarsit.
Maine mergem mai mult prin Nisa si dam o fuga la Monte Carlo!