Imi folosesc aripile

Sunt momente...cand vreau sa ma ridic de la birou, sa imi inchid laptopul sa il las acolo ca si cum m-as intoarce repede si sa imi pun haina pe umeri in timp ce pasesc spre usa ce ma desparte de tot ce numesc "viata".
Desi poate nu ne dam seama, cu totii simtim asta mai devreme sau mai tarziu. Imi place ceea ce fac, e interesant, interactiv si uneori ma pune in situatii pe care trebuie sa le abordez cu delicatete si dibacie...dar vreau sa fug.
Am in minte imaginea aceea a masinii clasice, decapotabila ce ruleaza intr-o zi insorita pe strazi inguste in apropierea marii.
Nu am o masina decapotabila dar ma multumesc cu ce am si ma sui la volan.
Azi nu ma duc acasa, voi porni in directia opusa decat cea aleasa in fiecare zi la ora 18.

Drumul pe care l-am ales duce la munte. Deja parca simt parfumul mugurilor de brad si vad verdele lor pur...aproape ii pot atinge. Dar mai e pana acolo, pornesc usor si simt cum viteza sporeste. Pana la placerea de la destinatie vreau sa am delectez cu placerea condusului care ma elibereaza de toate energiile negative acumulate.

E mirific sa poti stapani dihania neimblanzita pe 4 roti si uimitor e faptul cum au reusit sa imblanzeasca atatia cai.
Cum ar fi daca fiecare masina s-ar tranforma peste noapte intr-o trasura sau caleasca ce are numarul de cai din fisa tehnica, aliniati in partea sa frontala?

Drumul e liber, nimeni nu pleaca spre munte daca nu e weekend. Eu sunt un caz special, oare mai sunt oameni care s-au suit in masini manati de ganduri ca ale mele? Nu mai conteaza, am trecut deja de Ploiesti si sunt imun la radarele din localitatile de pe DN1 pentru ca stiu de ceva ani unde sunt amplasate. Acum incepe distractia, linia dreapta dintre Ploiesti si Campina dispare sub roti in mare viteza, inca putin si ajung la preferatele mele, serpentinele de pe Posada.
Parca se bucura ca ma revad, drumul e aproape pustiu si parca ma astepta cu brateel deschise. Soarele incepe sa apuna si telefonul suna de cateva ori. Resping apelul fara sa ma uit si imi aduc aminte ca am setat sa trimita sms cu textul "Sunt in sedinta. Te sun cand termin." numarului ce ma apeleaza. Zambesc si ma felicit ca am avut inspiratia sa fac asta.
Simt unduirile drumului si silueta sa feminina demna de formele tablourilor clasice. Suntem doar noi doi si nimic nu ne perturba. Sa fi fost un atac nuclear de care nu am aflat? Sa fi scapat doar noi? Nu conteaza, e placut, sunt mai relaxat si nici macar nu am ajuns al destinatie.
Nu opresc nicaieri si planuiesc sa ajung la Trei Brazi inainte de lasarea serii. Vremea tine cu mine si soarele e inca vizibil iar eu sunt aproape.
Deja m-am intlanit cu un zmeu al drumurilor pe care trebuie sa il inving. El s-a materializat sub forma drumului denivelat si brazdat de gropi si santuri dintre Predeal si Trei Brazi...dar il inving... am ajuns.
Cobor si imi las haina in masina. Vreau sa simt racoarea brazilor asa ca fac cativa pasi pe iarba, ma asez pe pamant si privesc valea. Desi s-au mai indesit casele, tot frumoasa e.
Cand eram mic am venit aici pentru prima oara cu scoala cand eram in clasa I-a. Atunci drumul a durat o vesnicie iar autocarul mi-a provocat o stare de greata teribila pe care vreau sa o uit, dar e parte din amintirea mea asa ca nu pleaca. Ce mic eram... ce mari erau brazii... ce lung a fost drumul atunci...
Am stat asa cu gandurile mele pe iarba pana a apus soarele, am intrat in restaurantul de acolo ca sa imi potolesc foamea iar alegerea se pare ca a fost foarte buna. Trecusera cateva ore de cand am plecat de la birou.Acum ma simteam incarcat cu energie...desi e mai departe...data viitoare o sa fug la mare.

Transfagarasanul viu

In fiecare vara cand simt nevoia sa fug de nebunia orasului stiu care e destinatia perfecta care imi satisface pofta de condus si dorinta de libertate si liniste. Inchid ochii in seara dinaintea plecarii si deja vad drumul. Noaptea trece incet de parca imi simte nerabdarea si se joaca cu mine chinuindu-ma si aratandu-mi in vis drumul pe care abia astept sa imi alerg masina...dar dimineata vine, soarele incepe sa se vada la linia blocurilor si eu stiu ca asta e bobarnacul ep care il asteptam in nas. Ma trezesc vioi, incepe imbarcarea si plecam la drum.
Orasul e pustiu aproape la ora mica a diminetii, cativa taximetristi obositi motaie la semafor si cate o ambulanta trece in viteza semn ca cineva iar s-a distrat copios.
Incetul cu incetul lumina sporeste in intensitate si precum insectele atrase de lumina, asa se inmultesc si masinile in jurul nostru.
Dupa o cursa rapida pe autostrada A1 simt provincia, linistea localitatilor aproape parasite de tineri, frumusetea naturala a fetelor ce privesc cu interes fiecare masina ce le trece prin fata si stangacia soferilor bastinasi cand dau piept cu ceva neobisnuit si anume o intersectie mai aglomerata.
Un popas este binevenit si el imi da ocazia sa privesc albastrul cerului, mizeria care s-a adunat pe masina desi nu am mers pe camp, dar asa sunt drumurile noastre si bine ca exista si in formatul asta...se putea si mai rau.
Ma asez din nou in scaun si prind cu placere haturile bidiviului de sub capota. Un singur bici ii este de ajuns si incepe sa goneasca catre locul din munti ce mi-a staruit in vis.
Dupa cateva gropi, carute si treceri "la nivel" cu calea ferata, ajung sa dau piept cu balaurul ce serpuieste in fata mea. Am ajuns, el e gata sa ma primeasca in ring si incepem joaca noastra bine stiuta. Eu indemn herghelia, el coteste, franez, il prind nepregatit si iar pot sa-mi infig pintenii in burta armasarului. Ma lasa sa avansez cand de-o data incearca din nou sa imi ia drumul de sub roti, dar ii stiu trucurile si nu ma las pacalit. Cnad simt ca victoria e aproape, decid sa ii dau un ragaz asa ca opresc sa il privesc din alt unghi. Acum il privesc de sus, nu mai sunt la picioarele sale, aproape il domin. Ma incanta privelistea sa ca si pe ceilalti pasionati ai acestui traseu.
Capcane sunt multe dar cele mai aprige sunt pietrele ce se pravalesc de pe zidurile faramicioase. Ele dau nota de lupta crancena, sunt precum plaiesii care ii surprindeau pe turci in cate o trecatoare si incercau sa ii zdrobeasca cu pietre cazute din ceruri.
Transfagarasanul este unic si remarcabil, poate fi imbunatatit, dar sa nu stricam binele incercand sa gasim perfectiunea.