Nisa la lumina lunii si a oamenilor

Seara e dedicata visarii, in sanul acestui oras scaldat de valurile Marii Mediterane.
Oricat l-as privi, din acest colt simt ca nu este de ajuns. Pana si soarele se agata de nori si colorandu-i intr-o lumina calda, mai priveste putin Nisa in timp ce isi tine picioarele in apa cristalina.
Pornim la pas, tot inspre Vieille Ville, partea veche a orasului, care ne-a fermecat inca de la inceput, pentru a lua masa la care eram cu gandul de ceva ore.

Pasind agale printre terasele-restaurant ce erau la tot pasul in acea zona, mai ceva ca ciupercile dupa ploaie, observam figurile obosite dar totusi fericite ale turistilor, placut impresionati de ceea ce percep si primesc, dar si figurile zambitoare si prietenoase ale localnicilor ce salutau de cate ori iti intalneau privirea, adresandu-ti si o invitatie in restaurantul la care lucreaza.

Deoarece era inadmisibil, sa ne gasim la malul Marii Mediterane si sa nu mancam fructe de mare, am ales un local cochet cu mese mici care avea ca specific mule (scoici) preparate cu diverse sosuri. Mai mult de atat, mulele erau la discretie dupa achitarea unei portii si puteai comanda portie dupa portie, fara sa mai achiti ceva in plus. Mai pe scurt erau preparatul "all you can eat", moules frites a volonte, in franceza.
Rasfoind meniul, am decis sa ne testam limitele si am sacrificat 12 euro de persoana pentru a ne arunca in moules frites a volonte.

O portie consta intr-o oala, populata cu scoici fierte in diverse sosuri. Le recomand pe cele in sos de vin alb si ceapa, cele cu sus de usturoi si verdeata si nu in ultimul rand pe cele clasice cu lamaie. Acestea se pot manca usor, fara sa creeze vreo clipa senzatia de greata sau satietate. Evident ca puteam alege cu tot felul de sosuri de maioneza, cu carne de vaca, cu carne de peste, dar vazand la vecini cum arata si ca se opresc la jumatatea oalei, le-am ales pe cele mentionate initial. Mie personal mi-au placut cele in vin alb, desi nu sunt un pasionat vinurilor sau bauturilor alcoolice de vreun fel.
Desi poate parea mult si doar o portie, scoicile sunt voluminoase doar al exterior.
Pe scurt, am reusit fiecare sa dovedim cate 4 portii (o portie = o oala) fiecare, pana sa-i spunem chelnerului "Merci, ça suffit!"
Trebuia sa ne facem de cap din punct de vedere culinar intr-o seara, asa ca aceasta experienta a fost ocazia perfecta.

Pentru ca turismul culinar sa nu ne faca vreo gluma neplacuta, am ales o plimbare lunga, in loc sa mergem spre hotel, in ciuda oboselii ce ne cuprinsese.

Aceasta plimbare ne-a dat ocazia sa vedem orasul si cand Soarele nu ii mai este aproape.
Desi astrul noptii, Luna, domneste pe cerul brazdat de avioane din cand in cand, orasul este adus la viata de luminile ce il invadeaza odata ce Soarele pleaca spre alte meleaguri.
In poza de mai sus, este colina vizitata in ziua precedenta, care ofera sansa ochiului sa cuprinda cat de mult poate din Nisa.

Orasul pulseaza in intunericul noptii mai ceva ca inima unui artist cuprins de inspiratie. Oamenii privesc marea cugetand la felul in care a decurs ziua, privesc apoi cerul, gandindu-se la viata pe alte meleaguri si pleaca apoi la casele lor purtand in suflet sperante si vise deopotriva. Sunt momente si imagini care te fac sa visezi iar visele nu sunt interzise niciunde.

Ne-am departat de Promenade des Anglais si am intrat in hatisul stradutelor laturalnice, dar nu inainte de surprinde chipul de seara al unei creatii cu care am facut cunostiinta si ziua, tanarul albastru ca marea.

In drum spre hotel, la fiecare pas ne intampinau flori si fantani luminate, piete pline de oameni ce privesc evolutiile artistilor amatori ce picteaza, deseneaza cu carbune, canta, danseaza, fac jonglerii sau dau viata pur si simplu unor statui.

Daca privesti cu atentie, observi aici felinarele mai aparte din aceasta piata. Ele sunt colorate si prezinta cate un om ghemuit. Cam asa arata unul dintre ele la lumina zilei.

Si tousi plimbarea de azi e plimbarea de seara. Am incalcat regula, cu o poza de zi, insa pentru asta sunt facute regulile, sa trecem peste ele uneori.

Cum simtul nostru cel mai de pret este vazul, ce am face daca lumina nu ne-ar ghida catre frumusete, de data aceasta arhitecturala. O catedrala se ridica semeata dintre copaci si se integra perfect in arhitectura locului, pe acolo nefiind prezent nimic din ceea ce multi dintre noi considera constructii lipsite de imaginatie, de genul cladirilor de sticla si metal, drepte si inexpresive.

Pentru final, am pastrat ceva care apartine clasicului, insa a fost transpusa in era noastra si mai mult, pare sa fi trecut prin locuinta celebrei Barbie. Cine nu a avut rabdare si a coborat privirea, deja observa un Fiat 500, panotat de Planet Sushi, ce are si o aripioara de rechin.
El se odihnea asteptand urmatoarea livrare, asa cum intentionam si noi sa ne odihnim, asteptand surprizele unei noi zi.