O fuga pana la salina Ocnele Mari

Un vant de primavara aduce cu sine idei si incredre, dorinta de a explora si de a nu sta locului de nici o culoare.

Cum vantul de primavara m-a adus cu serviciul in zona Olteniei, mai exact la Slatina, am ales sa imi ofer o iesire din cotidian si sa fac o mica excursie pana la Ocnele Mari din judetul vecin Valcea.
Poate ca nu suna cine stie, insa dupa ce mi-am stabilit traseul in mare viteza, ardeam de nerabdare sa se inchieie programul si sa pornesc la drum. Problema era ca totul s-a desfasurat contracronometru deoarece ora la care se termina vizitarea salinei, e destul de mica, 17:00.

M-am mobilizat si am reusit sa termin totul mai redepde decat speram iar la ora 15:00 deja imi aruncam geanta cu laptopul in masina si porneam spre destinatie.
Google maps, e de parere ca drumul de 87 km poate fi parcurs intr-un interval de 1h18 min cu viteza legala maxima.
Ei bine, e a nu stiu cata oara cand mi se confirma ca Google maps e un vitezoman inrait! De ce spun asta?
Pai e simplu, drumul intre Slatina si Ocnele Mari, trece printr-un lant interminabil de localitati, presarat cu gropi cat cuprinde, camioane si rareori carute.
Avand in vedere ca am mers constant cu 80-90km/h, depasind cam tot ce-mi iesea in cale si ma putea incetini, am parcurs drumul in 1h40min.

Toate bune si frumoase, ma iau dupa indicatoare si ajung la mina din Ocnele Mari. Locul parea pustiu asa ca o usoara ingrijorare apare in inima mea. Nu imi pierd speranta si reperez cu usurinta ceva ce semana a casa de bilete. Bat la usa si dau sa intru increzator cand de dincolo se aude o voce subtire ce imi tipa "Pe la ghiseu va rog!".
Logic, ghiseul ar trebui sa fie la strada iar usa de acces in acea cabina, pe spate sau in lateral, nu? Ei bine, aici era pe dos, ghiseul fiind pe o laterala.
Domnisoara de acolo imi zambeste, eu ii intorc gestul si cer mandru un bilet intreband imediat pe unde e intrarea.
"Trebuie sa asteptati microbuzul!" mi se raspunde, poate chiar mai hotarat ca prima oara...si totusi zambea.
Desi parea deranjata de necunostinta mea continui discutia:
- Bine dar, e departe? Nu ma deranjeaza sa fac o plimbare pana la intrare.
 - Nu se poate, zise ea sec si imi intoarse spatele ca si cum s-a simtit lezata ca am incercat sa ii pun la indoiala autoritatea. Daca ea zice ca e alba, e alba domnule, fara alte explicatii :)
O las sa se delecteze, nu stiu cu ce, pentru ca era o liniste macabra in zona. Incep sa ma plimb nerabdator in asteptarea microbuzului si sa ma familiarizez cu zona.

Drumul de acces e destul de laturalnic, dar macar sunt indicatoare. Cam asa el privind in urma dupa ce ai ajuns.
Partea de suprafata a minei, arata usor deplorabil. Nu ca la Slanic Prahova ar arata mai bine, dar aici locul pare a fi un pic mai uitat de lume.

Hei, iata microbuzul!
Coboara din el un grup de copilasi total neetuziasmati de excursia ce au facut-o si soferul imi face semn sa urc.
Sunt din ce in ce mai nerabdator si zambesc de incantare ca am reusit sa ajung in timp util si sa imi implinesc mica dambla.
Microbuzul intoarce si incepe sa mearga pe langa mina, urca o rampa, face cateva curbe si intra intr-un tunel sapat in stanca.

Tunelul e ingust cat sa incapa o masina si e destul de inalt. Din loc in loc, lumina vine de la tuburi de neon spanzurate pe zidurile sale.
Profit de locul apropiat de al soferului si intru in vorba cu el. Banuiala mi se confirma, acesta e singurul mod de a intra in salina Ocnele Mari. Drumul incepe sa serpuiasca, curbele sunt stranse si deodata in lumina farurilor, apare o mare usa de lemn . Microbuzul opreste si coboram.

Aerul e deja altfel. Trecem de usa si imi dau seama ca aceea era doar prima.

Trecem si de a doua si in fata ochilor se infatiseaza galeriile. Nu e multa lume. Un sentiment ciudat ma incearca. Am ajuns in inima maretului drob de sare.

De la intrare te intampina o mica expozitie cu mostre de sare din toate salinele Romaniei, echipamente pentru lucratori si aparate folosite.

Harta reprezinta toate salinele de la noi din tara ale caror mostre de sare se gasesc insirate destul de ordonat pe jos.
Imi atrage atentia o masina de gaurit cu un burghiu impresionant, infipta pur si simplu in peretele de sare.

Incep sa merg usor dar gandul imi zbora la sudoarea celor care au lucrat aici si mai ales la cei coborati aici care nu au mai reusit sa vada lumina zilei vreodata. Dumnezeu sa-i odihneasca!

De altfel, se gasesc aici mentiuni despre detinutii politici ce au fost intemnitati la penitenciarul Ocnele Mari, printre care se numara si Petre Tutea.

Galeriile accesibile publicului sunt vaste ca suprafata plana. Tavanul il vei atinge daca poti sa sari pana la inaltimea de 8 metri si te vei convinge ca e tot sare, desi arata ca o bucata de halva. Stiu ca e ciudata comparatia, iar pozele sunt de o calitate jalnica, insa m-am folosit de ce am avut si anume de telefonul din dotare.

Fiecare pas aer ecou daca esti atent iar sunetele se lovesc violent de pereti in incercarea de a se elibera. Trecand pe langa terenul locul de rugaciune, ajungi la cel de joaca unde sunt leagane, karturi, mese de ping-pong, mese de biliard, un teren de fotbal si unul de baschet, ajungi la o noua punte. Aceasta duce catre o noua serie de galerii. Acolo nu era nimeni iar lumina tot mai slaba dadea o senzatie de rece similar unei nopti geroase.

Am facut cale-ntoarsa cu gandul sa mai las ceva si pentru data viitoare. Drumul spre microbuz l-am parcurs tot incet, uitandu-ma pe pereti si facand un popas la un leagan ce mi-a amintit de bucuriile copilariei.

Inspirand aerul sarat de cateva ori,cu putere, ca sa ma bucur si de efectele terapeutice ale locului, am pornit usor spre iesire. In dreptul magazinelor cu suveniruri bazte pe sare, evident, am gasit o ladita cu bucati consistente de sare. Mesajul de langa indemna trecatorul sa se serveasca si sa lase 1 leu pentru fiecare bucata de sare. Nu am fost nepasator si am ales si eu cateva pe care le-am bagat in buzunarele hainei in lipsa unei pungi.

Stand acolo, o senzatie inexplicabila de liniste te cuprinde. E placut uneori sa fii doar in compania gandurilor tale, obtinand o stare de relaxare placuta.
Lasand in urma galeriile impresionante ce au atatea povesti de spus, am plecat cu multumirea de a mai fi vazut o particica din frumuseteile tarii noastre.

Trecand peste raul Olt, am intrat din nou in Slatina. Nu e doar un rau ci e ditamai raul si reuseste sa impuna respect prin dimensiunea sa.
Avem o tara frumoasa, pacat ca nu avem drumuri sa ajungem in punctele ei cheie.
Drumul de intoarcere a fost la fel de lung ca timp, desi mai liber ca la ducere, dar nu mai eram contracronometru.
Daca treceti prin Valcea, merita sa va opriti macar 30 minute la salina Ocnele Mari, cu 14 lei in buzunar daca sunteti adulti si mai putin daca aveti un carnet de stundent, elev sau altele. Nu se dau reduceri daca vii cu carnetul de conducere :) Am fost tentat sa intreb in gluma, eram curios de reactie.

PS: As fi vrut sa vad si trovantii, pietrele vii de langa Costesti, dar ziua inca nu are 40 de ore asa cum vreau eu. Cu timpul insa...poate poate.

Oglinda apelor din Venetia

Lumina soarelui dezvaluie luciul apei ce tremura si se infioara la mangaierea suava a vantului. Si totusi oamenii pasesc nepasatori. Dar nu toata lumea era la plimbare, asa ca e de inteles...plus ca orice lucru oricat de frumos sau deosebit pare pentru unii dintre noi, pentru cei ce il vad zi de este doar o banalitate cotidiana...cam cum e pentru noi aglomeratia si nesimtirea multora pe strazile din Bucuresti.
Hai totusi sa nu parasim prea repede starea asta de visare si zambet tamp starnit de placerea de pasi prin aceste locuri.

E totul liniste, nimic nu perturba relatia brizei cu luciul apei, nici macar un pescarus nu indrazneste sa innoate ci se lasa purtat de valuri.

O alta alee ingusta ce pare ca duce spre nicaieri, imi aduce in fata ochilor un alt drum de apa pe care se odihenste o gondola in asteptarea doritorilor.

Gondolierul se apropie si spune "20 Euro per person" Am ramas mut de uimire stiind ca in apropierea pietei San Marco pretul este undeva pe la 100 Euro de persoana. Asta e dovada ca cine cauta gaseste si ca daca te pierzi pe stradute e un lucru bun si din motive financiare.
Am lasat gondola pentru o zi mai insorita si ca sa ramana totusi un motiv de a reveni in orasul strazilor cu vehicule plutitore.

Din nou pe strazi, un lampadar ce s-ar fi potrivit pe castelul din "Frumoasa si Bestia", mi-a atras atentia. Oare a stat vreodata cu gatul drept, dar trecerea timpului l-a obosit un pic?

In cautare de suveniruri la preturi acceptabile am ajuns intr-un final la Rialto, cel mai mare pod ce leaga cele doua maluri ale lui Canal Grande. Studiul de piata efectuat a dat roade, aici intalnind magazinele cele mai prietenoase cu buzunarul turistului :)

Canalele inguste sunt precum raurile ce se varsa intr-un fluviu impunator care este Canal Grande, dupa ce culeg povestile soptite la ferestrele pe sub care trec.
In drum spre San Marco, am zarit cateva case de schimb si fara sa vreau am observat cursul leu-euro. Am facut ochii mari, am zis ca nu se poate asa ceva si apoi mi-am facut un obicei sa verific din privire paritatea leu-euro la fiecare casa de schimb. Peste tot aceeasi situatie: 1 Euro= peste 8 lei la vanzare si 4.16 lei la cumparare.
Tot e ceva ca iti ofera sansa sa schimbi lei :)

Am vazut si luminita de la capatul tunelului. Asta e dovada ca ea exista, dar la altii nu la noi. Trebuie sa aiba si la noi o forma telurica dar poate nu am cautat-o destul de bine.

Leganate de valurile lenese, cateva gondole sclipeau priponite asteptand sa alunece printre cladirile macinate la exterior de trecerea anilor si salinitatea aerului.
Atat de lucioase sunt burtile lor, incat ai impresia ca daca le-ai atinge, degetele ti-ar aluneca imediat de pe ele si nu ai putea sa le simti cu adevart.
Nici nu ar putea fi altfel, doar intalnesc oglinda apelor din Venetia iar atingerea trebuie sa le fie fin, ca sa nu zgarie oglinda.

Venetia in puterea noptii

Strazile micului oras din laguna sunt un mister ce nu poate fi nicodata patruns complet. La fiecare revedere, vei descoperi un nou ungher sau o noua alee, mai ingusta decat cele pe care ai mai pasit.
Cu toate astea, farmecul orasului, ramane in canalele ce serpuiesc printre caldirile vechi ce pastreaza intre zidurile lor, nenumarate povesti.

Hoinarind prin acele locuri la ceas de seara, forfota turistilor paote deveni coplesitoare, insa frumusetea locului este si in faptul ca te poti pierde cu usurinta daca nu urmaresti indicatoarele si atunci gasesti linistea. O liniste in care daca esti destul de atent poti auzi soaptele celor ce au pasit slefuit cu pasii lor, strazile si podurile, in vremurile lui Casanova.

Dansul anotimpurilor la Venetia - ep.3

In periplul nebunesc pe strazile multicolore am inceput sa identific costume ce s-ar potrivi anotimpurilor ce se succed uneori prea repde alteori prea incet. Asa am inceput intalnirea cu omatul alb al iernii.

Am dat nas in nas cu craiasa zapezilor si sora ei mai mare. Cu tenul alb si buzele atat de rosii ca un mar rumenit pe deplin.

Purtau cu sine blanuri alese si cu siguranta nu le puteai uita odata ce ti-au trecut prin fata ochilor.

Ceea ce mi s-a si intamplat, nu le-am uitat si le-am regasit mai tarziu, savurand o cafea in unul din faimoasele localuri exclusiviste ce inconjoara piata San Marco.

Cum timpul nu sta in loc, am urmat ciclul firesc al anului si am intalnit proaspata primavara, proaspata si inmiresmata.

Mi s-a infatisat mai intai intr-un verde pur precum firul ierbii...

... iar mai apoi si cu putina culoare, fiind in tema cu bobocii explozivi ce impodobesc copacii cand natura renaste.

Am intalnit apoi vara, fierbinte si arzatoare. Emana putere si hipnotiza indelung.

...si totusi privirea ei, avea ceva care ma atragea inexplicabil, avea culoarea marii perfecte.

Am privit-o indelung, fara sa ma mai satur si fara sa mai aud sau sa vad altceva in jur. Era minunata si in acelasi timp inspaimantatoare. Parea ca te poate impietri daca te priveste direct in ochi.

Dar vara e nebunatica si plina de culori amestecate in fel si chip, vara e ca un tablou de Picasso.

Cum timpul gaseste solutie de iesire de feicare data, am fost nevoit sa merg mai departe in cursa anotimpurilor si sa dau nas in nas cu toamna cea discreta si eleganta.

 E molcoma si misterioasa, rabdatoare si usor mai rece decat vara, dar emana inca o caldura inexplicabila ce are un efect grozav asupra celor ce o percep...linisteste si magnetizeaza.

Si cilul se repeta, dau nas in nas cu iarna, de data asta in alta forma, o iarna rece cum este si continuare fireasca.
Cum ea nu e sinonima cu caldura defel, se folosete de-o oglinda ca sa isi lumineze chipul si prinde-n ea chiar mii de raze, ce-i dau o stralucire aparte.

Am petrecut sublim un an, dar pret de doar cateva clipe, in preajma mastilor ce si-au gasit in mintea mea conotatia celor 4 anotimpuri.

Carnaval la lumina zilei - ep.2

Strazile au alta culoare la lumina soarelui, au culoarea curcubeului si limita nu exista in creatiile ce le intalneam la fiecare pas.

O trasatura comuna a mastilor este dominatia pe care o emana. Poate si pentru ca este vorba de purtatori cu o inaltime corporala peste medie.

Am avut curiozitatea sa asist la o discutie intre o masca si un turist. Ambii vorbeau germana. Astfel, se confirma cele spuse de o buna prietena care zicea ca nici jumatate dintre participantii la carnaval nu sunt de origine italiana.

Paunul alb saluta pe toata lumea, te privea intens si apoi scutura evantaiul ce intruchipa coada impunatoare.

Doi pasi mai la dreapta, in dreptul scenei, am dat peste omul umbrela. Probabil avea el o presemtire legata de ploaia ce avea sa vina.

Costumele nu au varsta. Asta e un lucru cert. Nimic nu mi s-a parut mai amuzant ca micul conte ce manca inghetata cu o pofta teribila. Daca ar fi fost o sectiune de tata si fiu, cred ca ei ar fi castigatorii.

Culori reci si masti de nepatruns, rochii pline de detalii si pelerine frumos croite.

Nici nu va puteti inchipui ce mov intens trona pe hainele acestor masti. Surpriza de proportii a fost insa la caderea serii cadn i-am revazut. Costumele erau acoperite de beculete mov si lumina lor ar fi facut orice licurici sa plezneasca de invidie. Din pacate la ora aia deja acumulatorul era epuizat.

O pata de culoare, isi pleaca fruntea usor in marea de oameni din piata San Marco.
Desi fiecare e mandru de cotstumul ce-l poarta, trufia nu este ceva strain acestor locuri.
Fiecare masca se lasa privita, studiata si mai ales imortalizata. Apoi isi continua plimbarea, pierzandu-se in multime si cautand noi admiratori pe care sa ii uimeasca cu vesmantul ce-l poarta.
(va urma)