Thursday, April 28, 2011

O fuga pana la salina Ocnele Mari

Un vant de primavara aduce cu sine idei si incredre, dorinta de a explora si de a nu sta locului de nici o culoare.

Cum vantul de primavara m-a adus cu serviciul in zona Olteniei, mai exact la Slatina, am ales sa imi ofer o iesire din cotidian si sa fac o mica excursie pana la Ocnele Mari din judetul vecin Valcea.
Poate ca nu suna cine stie, insa dupa ce mi-am stabilit traseul in mare viteza, ardeam de nerabdare sa se inchieie programul si sa pornesc la drum. Problema era ca totul s-a desfasurat contracronometru deoarece ora la care se termina vizitarea salinei, e destul de mica, 17:00.

M-am mobilizat si am reusit sa termin totul mai redepde decat speram iar la ora 15:00 deja imi aruncam geanta cu laptopul in masina si porneam spre destinatie.
Google maps, e de parere ca drumul de 87 km poate fi parcurs intr-un interval de 1h18 min cu viteza legala maxima.
Ei bine, e a nu stiu cata oara cand mi se confirma ca Google maps e un vitezoman inrait! De ce spun asta?
Pai e simplu, drumul intre Slatina si Ocnele Mari, trece printr-un lant interminabil de localitati, presarat cu gropi cat cuprinde, camioane si rareori carute.
Avand in vedere ca am mers constant cu 80-90km/h, depasind cam tot ce-mi iesea in cale si ma putea incetini, am parcurs drumul in 1h40min.
Toate bune si frumoase, ma iau dupa indicatoare si ajung la mina din Ocnele Mari. Locul parea pustiu asa ca o usoara ingrijorare apare in inima mea. Nu imi pierd speranta si reperez cu usurinta ceva ce semana a casa de bilete. Bat la usa si dau sa intru increzator cand de dincolo se aude o voce subtire ce imi tipa "Pe la ghiseu va rog!".
Logic, ghiseul ar trebui sa fie la strada iar usa de acces in acea cabina, pe spate sau in lateral, nu? Ei bine, aici era pe dos, ghiseul fiind pe o laterala.
Domnisoara de acolo imi zambeste, eu ii intorc gestul si cer mandru un bilet intreband imediat pe unde e intrarea.
"Trebuie sa asteptati microbuzul!" mi se raspunde, poate chiar mai hotarat ca prima oara...si totusi zambea.
Desi parea deranjata de necunostinta mea continui discutia:
- Bine dar, e departe? Nu ma deranjeaza sa fac o plimbare pana la intrare.
 - Nu se poate, zise ea sec si imi intoarse spatele ca si cum s-a simtit lezata ca am incercat sa ii pun la indoiala autoritatea. Daca ea zice ca e alba, e alba domnule, fara alte explicatii :)
O las sa se delecteze, nu stiu cu ce, pentru ca era o liniste macabra in zona. Incep sa ma plimb nerabdator in asteptarea microbuzului si sa ma familiarizez cu zona.
Drumul de acces e destul de laturalnic, dar macar sunt indicatoare. Cam asa el privind in urma dupa ce ai ajuns.
Partea de suprafata a minei, arata usor deplorabil. Nu ca la Slanic Prahova ar arata mai bine, dar aici locul pare a fi un pic mai uitat de lume.

Hei, iata microbuzul!
Coboara din el un grup de copilasi total neetuziasmati de excursia ce au facut-o si soferul imi face semn sa urc.
Sunt din ce in ce mai nerabdator si zambesc de incantare ca am reusit sa ajung in timp util si sa imi implinesc mica dambla.
Microbuzul intoarce si incepe sa mearga pe langa mina, urca o rampa, face cateva curbe si intra intr-un tunel sapat in stanca.

Tunelul e ingust cat sa incapa o masina si e destul de inalt. Din loc in loc, lumina vine de la tuburi de neon spanzurate pe zidurile sale.
Profit de locul apropiat de al soferului si intru in vorba cu el. Banuiala mi se confirma, acesta e singurul mod de a intra in salina Ocnele Mari. Drumul incepe sa serpuiasca, curbele sunt stranse si deodata in lumina farurilor, apare o mare usa de lemn . Microbuzul opreste si coboram.

Aerul e deja altfel. Trecem de usa si imi dau seama ca aceea era doar prima.

Trecem si de a doua si in fata ochilor se infatiseaza galeriile. Nu e multa lume. Un sentiment ciudat ma incearca. Am ajuns in inima maretului drob de sare.

De la intrare te intampina o mica expozitie cu mostre de sare din toate salinele Romaniei, echipamente pentru lucratori si aparate folosite.

Harta reprezinta toate salinele de la noi din tara ale caror mostre de sare se gasesc insirate destul de ordonat pe jos.
Imi atrage atentia o masina de gaurit cu un burghiu impresionant, infipta pur si simplu in peretele de sare.

Incep sa merg usor dar gandul imi zbora la sudoarea celor care au lucrat aici si mai ales la cei coborati aici care nu au mai reusit sa vada lumina zilei vreodata. Dumnezeu sa-i odihneasca!

De altfel, se gasesc aici mentiuni despre detinutii politici ce au fost intemnitati la penitenciarul Ocnele Mari, printre care se numara si Petre Tutea.

Galeriile accesibile publicului sunt vaste ca suprafata plana. Tavanul il vei atinge daca poti sa sari pana la inaltimea de 8 metri si te vei convinge ca e tot sare, desi arata ca o bucata de halva. Stiu ca e ciudata comparatia, iar pozele sunt de o calitate jalnica, insa m-am folosit de ce am avut si anume de telefonul din dotare.

Fiecare pas aer ecou daca esti atent iar sunetele se lovesc violent de pereti in incercarea de a se elibera. Trecand pe langa terenul locul de rugaciune, ajungi la cel de joaca unde sunt leagane, karturi, mese de ping-pong, mese de biliard, un teren de fotbal si unul de baschet, ajungi la o noua punte. Aceasta duce catre o noua serie de galerii. Acolo nu era nimeni iar lumina tot mai slaba dadea o senzatie de rece similar unei nopti geroase.
Am facut cale-ntoarsa cu gandul sa mai las ceva si pentru data viitoare. Drumul spre microbuz l-am parcurs tot incet, uitandu-ma pe pereti si facand un popas la un leagan ce mi-a amintit de bucuriile copilariei.

Inspirand aerul sarat de cateva ori,cu putere, ca sa ma bucur si de efectele terapeutice ale locului, am pornit usor spre iesire. In dreptul magazinelor cu suveniruri bazte pe sare, evident, am gasit o ladita cu bucati consistente de sare. Mesajul de langa indemna trecatorul sa se serveasca si sa lase 1 leu pentru fiecare bucata de sare. Nu am fost nepasator si am ales si eu cateva pe care le-am bagat in buzunarele hainei in lipsa unei pungi.

Stand acolo, o senzatie inexplicabila de liniste te cuprinde. E placut uneori sa fii doar in compania gandurilor tale, obtinand o stare de relaxare placuta.
Lasand in urma galeriile impresionante ce au atatea povesti de spus, am plecat cu multumirea de a mai fi vazut o particica din frumuseteile tarii noastre.
Trecand peste raul Olt, am intrat din nou in Slatina. Nu e doar un rau ci e ditamai raul si reuseste sa impuna respect prin dimensiunea sa.
Avem o tara frumoasa, pacat ca nu avem drumuri sa ajungem in punctele ei cheie.
Drumul de intoarcere a fost la fel de lung ca timp, desi mai liber ca la ducere, dar nu mai eram contracronometru.
Daca treceti prin Valcea, merita sa va opriti macar 30 minute la salina Ocnele Mari, cu 14 lei in buzunar daca sunteti adulti si mai putin daca aveti un carnet de stundent, elev sau altele. Nu se dau reduceri daca vii cu carnetul de conducere :) Am fost tentat sa intreb in gluma, eram curios de reactie.

PS: As fi vrut sa vad si trovantii, pietrele vii de langa Costesti, dar ziua inca nu are 40 de ore asa cum vreau eu. Cu timpul insa...poate poate.

Monday, April 11, 2011

Astenie de primavara

E dimineata si stiu ca sunetul repetitiv al ceasului ma va impinge brutal din pat. Parca l-am prevazut asa ca ma opun si obtin o coborare lenesa si cat se poate de lenta din asternutul primitor si confortabil.
Soarele parjoleste linia orizontului cu o flacara portocalie ce se intrezareste destul de intens printre nori.
E prea devreme, imi spun. Deschid geamul si trilul pasarilor ma face sa zambesc. Simt ca e primvara si nimic nu o mai poate opri acum. Parca as fi un suporter ce urmareste meciul Iarna - Primavara :) Desi simpatizez Iarna pentru feeria zapezii si sporturile ce deriva din aceasta, pentru o perioada buna de timp as vrea sa o dau uitarii.
Deja Primavara pare sa joace pe terenul ei iar suporterii de pe crengile copacilor infloriti, ii dau putere prin uralele lor.
Cu tot cheful din lume, incepe echiparea si definitivarea bagajului. Las in urma caldura casei si ma inchid in liftul care a plimbat atatia si atatia oameni ca un catar credincios ani de-a randul, fara sa ceara nimic in schimb.
Deschid usa blocului si un aer rece si proaspat incepe sa se invarta pe langa nasul meu ce cauta parca disperat mireasma copacilor infloriti de pe marginile de drum. Reuseste sa si gaseasca o urma de parfum in drum spre masina, doar pentru o clipa, dar ce clipa grozava.
Drumul trece pe nesimtite si cursa spre aeroport ma lasa tot in starea aceea dintre vis si realitate.
Fac check-in-ul, trec de controlul de frontiera si pasesc alaturi de inca 3 colegi spre poarta 38 a noului terminal din aeroportul Otopeni.
Imi aduc aminte ca parca am vazut la tv ceva despre o noua aripa a aeroportului. E frumoasa nu zic nu, insa nu atat de extraordinara pe cat a fost prezentata. Poarta 38 este penultima poarta din terminal si am ocazia sa fiu practic pe pista. Avioanele se misca greoi, masinile se agita controlat iar oamenii in uniforme diverse roiesc ca niste albinute in jurul stupului. Noi pasagerii suntem o specie separata, parem a fi trantorii perfecti.
Cei mai multi stau tolaniti in scaunele salii de asteptare si citesc o carte, un ziar sau se joaca pe telefonul mobil. Fiecare are cu sine o geanta in care cara un laptop. Parca am fi insemnati, micii roboti care pleaca peste hotare sa faca una alta in numele unor corporatii care nici nu stiu de existenta lor.
Dar fiecare dintre noi, facem ceea ce facem pentru ca intr-o mica masura ne si place pana la urma.
Un personaj atipic rasare din multimea asta de oameni in costume gri, o femeie in varsta cu basma si cojoc. Are cam 80 de ani si poarta in mana biletul alaturi de un act de identitate. Sta calma si relaxata ca si cum zboara cu avionul de o viata si acolo este fix in elementul ei. Desi poate parea ceva banal, e o priveliste inedita.
Incepe imbarcarea care se termina in mare viteza. Autobuzul ne poarta spre aeronava ATR 42-500 a companiei Tarom.
E a doua oara cand zbor cu un asemenea aparat. E haios sentimentul de avion privat pe care ti-l ofera prin dimensiunile reduse.
Decoleaza in forta si se aseaza confortabil deasupra norilor. Sunt fericit ca nu a batut vantul la decolare si sper sa fie la fel si la aterizare. Rasfoiesc revista, servesc micul senvis, beau o gura de apa si se da semnalul de incepere al coborarii. Privesc pe fereastra si recunosc muntele Vitosha care inca are zapada pe varf.
Pe masura ce coboram, avionul parea ca se transforma intr-un cal naravas care incepe sa se smuceasca sub calaret, dorind parca sa se elibereze cu orice pret. Batea vantul....normal.
Intr-un final rotile trenului de aterizare lovesc pista si rasuflu usurat. Am ajuns din nou la Sofia unde primvara, inca nu pare sa castige meciul etern pe care il joaca cu iarna.