Dansul vantului cu marea

Daca ar privi peste umar m-ar zari. Nu o face. Vantul se joaca cu parul ei si asta ii place, se simte rasfatata.
Valurile i se sparg la picioare si o fac sa se simta speciala, asezata sus pe un piedestal unde nimic nu o poate atinge.
A venit la plaja cu prietena ei. Amandoua vorbesc o limba slava pe care o identific cu rusa. Se aseaza la distanta una de cealalta, fiecare lasandu-si loc pentru un oaspete neasteptat, care poate apare din clipa in clipa.
Scoate din geanta o carte si cu ochelarii de soare pe nas se pierde in lumea zamislita de randurile zavorate intre cele doua coperti.
 Priveste persoanejele cartii dintr-un loc din ferit de unde nu poate fi vazuta, de pe plaja lovita iar si iar de valuri.

Ape limpezi dar temperamentale

La final de sarbatoare, am incheiat in stil mare. Ne-am aruncat in valurile albastre ale marii, dar ea ne tot arunca pe tarm.

 Fiindca nu eram singurii care pateau asta, nu ne-am suparat pe apele albastre. Asa e marea ranchiunoasa si nu ii place sa fie deranjata. De altfel, cand se supara, isi arata puterea revarsandu-se pe tot bulevardul Promenade des Anglais.

Cam asa s-a intamplat la inceput de an cand zona pietonala si un sens de circulatie, au cazut prada apelor infuriate. Poza asta am gasit-o in vitrina unei agentii de turism. De acolo si am profitat de ea, lasand lentila obiectivului sa o inghita.
Avem nevoie de cate o mustruluiala pe cinste din cand in cand pentru a ne reaminti ca suntem mici si neajutorati in fata naturii.

Calutul timpului

Precum un cal, dar fara suflet,
Traieste-o clipa de ragaz,
Priveste mare adormita
Dar totusi parca n-are haz.

Veche dar si cam ponosita, insa gata de drum oricand,
Sta bicicleta rezemata de balustrada suspinand.
Ar vrea sa mai alerge iara, sa simta vantul fluturand
Si cauciurile sale, carari de vise parcurgand.

Are in spate drumuri multe,
Dar si povesti bune si rele,
Descopera ca inca poate
Sa mai alerge printre stele.

Dar pan-atunci se odihneste,
Privind cu nostalgie marea,
Vrea sa ia totul de la capat,
Dar contopindu-se cu zarea.

Calutul de mare

Natura nu inceteaza sa ma surprinda, placut sau neplacut. E puternica si de neclintit in deciziile pe care le ia dar si gingasa si firava uneori.
Sfarsitul de saptamana se anunta torid, asa ca de ce nu, o evadare de o zi pana la malul marii. La 7 dimineata ne-am imbaracat si la 9 jumatate parcam pe o plaja aflata intre Mamaia si Navodari, in speranta ca acolo densitatea de oameni pe metru patrat e mai redusa. Nici o sansa aparent, insa cand am privit mai atent in zare, spre statiunea lui Mazare, mi-am dat seama ca se putea si mai rau.
Bucuria revederii marii a disparut repede, nu era primitoare, neteda precum un lac si tulbure cat de mult se putea. Asta e, ne-am zis, am ajuns si trebuie sa ne bucuram de ziau de azi asa cum este, ce rost ar avea sa strambm din nas si sa facem pe nemultumitii. Am lenevit sub umbrela deoarece soarele ardea cu putere si ne-am calcat de cateva ori pe inima intrand in apa "curata". Aproape de tarm, mai veneau din cand in cand mici grupuri de alge, salata de mare inca nu e la prim rang.
Printre ele, am zarit o silueta ce semana cu o creatura pe care o vazusem doar la televizor. Da, recunosc, nu am mai vazut un calut de mare in Marea Neagra. Asta sa fie semn ca e mai putin poluata? Ma indoiesc. Mi-ar fi placut sa il vad innotand insa pentru el, curentii ce-i purtau trupul firav era singurul mod in care se mai putea misca.
Ce faptura delicata si complexa e acest calut de mare, ce infatisare nobila are chipul lui, numele l-a primit pe buna dreptate...dar e atat de mic.
Minutiozitatea cu care natura plasmuieste viata pe pamanutul pe care si noi pasim este surprinzatoare. Bineinteles ca si omul este o masinarie complexa, insa datorita numarului mare de oameni, nu mai suntem deloc uimiti cand vedem un simplu om. Raritatea evidentiaza, atrage atentia si te face sa te gandesti.
De ce existenta lui a fsot curmata...nu vom afla niciodata, dar chiar si neinsufletit, uimeste si in tristetea care m-a cuprins ca nu il voi vedea niciodata innotand, era si un ciudat sentiment de liniste.
Ultima oara cand am intrat insa in apa, o fetita ce privea luciul apei a atras privirile mai multor oameni zicand "Un calut de mare!"...am facut cativa pasi pana la locul unde era si am vazut inca un calut de mare, acesta innota si am putut sa zambesc cand toti l-am urmarit in tacere cum se departeaza iar apoi se peirde in adancuri.