Nostalgie de concediu

E nostalgie in privirea ei, desi nu o vad, e ultima ei zi aici. Priveste marea si ii spune ramas bun.
Simte o strangere in inima, asa ca isi ridica picioarele pe banca, nu vrea sa spuna cuvinte de adio.
O priveste indelung si incearca sa ia ca suvenir, imaginea apei ce i-a mangaiat trupul si caldura soarelui care o inconjoara. Poate ca deja viseaza la revenire.
A fost frumos, dar e ultima zi.

Visul boreal

A mai trecut o zi...si ce folos? Fiecare dintre noi va reveni in curand in acceasi casa, la aceeasi masa si se va tolani probabil in aceeasi canapea ascultand muzica sau privind inutilitatile de la tv. Ei, macar gelul de dus e unul nou si cand iesim din baie pielea are alt parfum.
De ce a mai trecut si ziua asta? Daca planetele aveau ceva sa ne spuna pun pariu ca ar fi facut-o trimitand o cometa sa ne brazdeze cerul sau organizand o ploaie de stele la lasarea intunericului...dar asta stim ca nu se va intampla, cel putin in coltisorul nostru de lume.
Ce-ar fi daca am avea macar odata pe an, posibilitatea de a vedea aurora boreala? Ar fi cam anapoda, daca am vedea asta din Romania, polii nu prea ar mai fi la locul lor.
Mi-am promis acum ceva vreme, cau na din excursiile existentei mele trebuie sa includa si o destinatie aproape de cercul polar si aurora boreala.
E ceva care in toate pozele pare a fi un trucaj ieftin, nu e deloc credibila. Poate natura sa plasmuiasca asa ceva?
Asta o face mai speciala si dorinta de a o vedea pe viu creste odata cu trecerea timpului. Nu o sa ma apuc sa descriu cauzele aparitiei fenomenului, se gasesc peste tot asa ca ce rost are sa dau copy paste. Daca ar fi facuta din licurici ar fi nevoie de mobilizarea tuturor licuricilor pentru a o contura atat de amplu, dar nu au fost ei folositi pentru a-i da nastere.
Eu cred ca asta e o mare hiba a noastra, incercam sa patrundem prea mult natura lucrurilor in loc sa ne bucuram de ele, incercam sa le pastram pentur noi si uitam ca valoarea lor e maxima atunci cand se petrec si nu cand le-am pus intr-o rama.
Spre exemplu, am fost cu un amic la un concurs auto. Si-a adus camera ca sa filmeze si a privit tot evenimentul prin micul ecran cu cristale lichide. La sfarsit il dureau ochii si nu se putuse bucura de nimic, dar era fericit ca are amintirea. Amintirea a ce? A unui lucru pe care nu l-ai vazut direct nici macar cand s-a intamplat?
Si mie imi place sa imortalizez clipe, insa mereu imi rezerv timp sa le si traiesc.
Viata e mai frumoasa in direct, decat va fi vreodata prin cei mai capabili ochelari 3D iar natura ofera cele mai frumoase efecte speciale ce nu vor fi egalate de tehnologia trucajelor niciodata.
A mai trecut o zi, am fost cumva utili lumii ce ne-nconjoara?
Am privit-o, am mai aruncat un amblaj la gunoi, am poluat aerul miscandu-ne pana la servici iar apoi acasa, am mai visat la pistele de bicilete promise si la aurora boreala.
Se va lasa seara in cateva ore si atunci vom fi indreptatiti sa visam dupa pofta inimii. Tu ce vrei sa visezi?

Vis de iarna pentru vara

Desi soarele a apus si ochii imi arata in ceata imaginile fugare de la televizor, caldura persista. Renunt la a-mi mai chinui ochii si apas butonul ce amuteste ecranul colorat. Dupa cativa pasi ma gasesc sub dus si caldura de mai devreme e doar o amintire...dar pentru cat timp? Stand in pat, ea se aprope din nou si ma invaluie, ma intoarce pe toate partile ca intr-un cuptor pana cand imi propun sa incerc un exercitiu de imaginatie. De ce nu ma gandesc la iarna? Racoarea ei imi poate aduce somnul dupa care tanjeam.
Iarna este ciclica, vine si pleaca independent de vointa noastra. Ce putem noi sa facem? Sa incercam sa o facem frumoasa, sa incercam sa aducem curcubeul pe cerul plumburiu si sa zambim din nou.
Ce rost are sa fim suparati ca nu putem merge la plaja, ca trebuie sa punem o sumedenie de haine pe noi? Trebuie sa facem ceva placut din fiecare pas pe care il facem fie si prin gerul naprasnic ce ne taie rasuflarea uneori.
Ce e mai frumos decat visul, evadarea, relaxarea si placerea de a face ce iti doresti? Ca sa ne indeplinim dorintele trebuie sa le adaptam la anotimp.
Un vis de iarna se desfasoara departe de oras, departe de lumea cunoscuta si aproape de cetina brazilor, intr-o cabana mica de lemn, calduroasa si cocheta, in care, tolanit pe un covor gros ascult o melodie veche in surdina. Pe o masuta se odineste un pahar cu putin vin rosu in el. In restul camerei, lumina lasa se vada doar umbre si atunci, din umbra celeilalte camere o zaresc...Imi place sa o privesc cum paseste inspre mine si se apropie de parca pluteste pe un nor cand picioarele ii sunt mangaiate atat de frumos de plusul pe care calca....stie ca o astept, nu e nevoie sa ii spun nici un cuvant, vrea doar sa dansam impreuna, un dans ce nu implica prea multa coregrafie ci naturalete si senzatii. Iubim atingerile si devenim usor usor supusii lor, lumina din camera ne arata doar contururi, doar umbre si asta este destul, pentru ca nu vrem sa privim, vrem sa simtim, sa traim.
E deja dimineata?
Ce s-a mai intamplat?

Vise la lumina

Nu de putine ori m-am surprins visand la anumite lucruri, persoane, fapte chiar si ziua cand soarele stralucea cu putere iar eu aveam ochii deschisi.
De ce gandurile imi fug spre o directie sau alta si creioneaza scenarii care mai de care mai diverse?
Nu am cum sa imi explic asa ceva, pot doar sa ma bucur ca mai pot inca visa.
Visul este rodul dorintelor ce ne incoltesc in minte. Ele pot sa apara chiar si la intervale de ordinul anilor de la anumite intamplari traite, reusind sa ne surprinda intr-un mod placut.
Chiar daca e o poteca umbrita de plopi inalti si ascunsa de ochii lumii sau o camera la cel mai pretuit hotel din metropola de la fereastra caruia simti ca tot orasul e gata sa ti se supuna, locurile din care privim fara a fi priviti predomina.
Visele sunt evadari, alaturi de persoane pe care le cunoastem sau nu, dar care, culmea se potrivesc peisajului in care se gasesc si fac jocul mintii noastre lasand-ne sa le manevram ca pe niste marionete.
Cat de departe suntem de o masinarie de vise in fata careia sa descriem o dorinta, iar ea sa se materializeze cand inchidem ochii fie noapte sau zi?
Cred totusi ca niciodata, tehnologia nu va fi capabila sa egaleze complexitatea mintii umane care ne uimeste zi de zi.
Dorintele devin vise si aduc multumirea ca macar pentru cateva clipe viata noastra e asa cum ne-o dorim. Nu atingem perfectiunea oricat de mult credem ca din viata noastra nu lipseste nimic. Mereu e ceva in mintea sau in inima noastra, ceva care nu s-a implinit, o dorinta careia nu i-am dat curs fie din teama de a nu strica un echilibru fragil, fie din dorinta de a urma un alt drum.
Viata e presarata de alegeri, iar la cararile pe care nu le-am ales nu avem decat sa visam.
Poate pentru ca am avut prea multe rascruci in anii de cand ma invart odata cu Pamantul in jurul Soarelui.
Poate ca miscarea asta a Pamantului ma face sa inchid ochii chiar si cand ii tin deschisi.
Poate ca fiecare vis este realitatea unei alte lumi paralele.
Poate ca vreau sa fac din niste constante, parametrii ce capata orice valoare doresc eu.
Poate ca totul este o certitudine in vis, aceasta replica flexibila a realitatii.
Poate pentru ca in vis nimeni nu ne cenzureaza si nu ne judeca, asa cum o fac cei ce ne cunosc in viata reala.
Daca incetam sa visam, nu inseamna ca am atins perfectiunea, insa vom sti ca lumea cea gri si apasatoare ne-a inchis si ultima usita de libertate si luptam exclusiv pentru supravietuirea unui trup putred pe interior care nu mai are nici o ratiune pentru a astepta urmatorul rasarit de soare.

Drumul visului

De vezi real ce-i ireal
Si calci prea des in vise,
Nu ignora un vis banal
Din zarile promise.

Paseste lin pe curcubeu
Ce calea iti deschide,
Sa nu ai teama ca vreun zmeu
Cararea-ti va inchide.

Surade cand un trecator
Privirea iti opreste,
Vei sti ca e un visator
Ce zmeul biruieste.

De cate ori?

De cate ori in viata avem ocazia sa fim cu adevarat fericiti?
Cu adevarat, cred ca de faorte putine ori, insa deseori ne bucuram de lucruri marunte care ne insenineaza existenta pe termen scurt si ne agatam de ele cu dintii, sperand totodata ca ele sa continue la infinit sa ne bucure. Singuri invatam mai apoi, ca ne-am inselat amarnic si am irosit timp incercand sa obtinem ceva de la lucruri care nu oferisera motive de bucurie dar acum au devenit doar articole de us banal. suntem orbi daca nu ne confruntam cu contraste. Avem nevoie emreu de termene de comparatie. Nu avem cum sa gustam racoarea si linistea unmbrei oferita de un copac daca nu am umblat ore intregi prin soarele fierbinte care ne parjolea intreaga fiinta. Avem nevoie mereu sa primim lovituri pentru a putea simti mangaierile.
In viata fiecaruia, la un moment dat se naste un ideal, el poate parea prea fantastic si poate contrazice legile firii, poate fi diferit de viziunea celor multi, insa acest ideal sau viziune este a noastra si nimeni nu are voie sa ne-o schimbe. Daca e scris undeva ca ea sa se schimbe, atunci trebuie sa se faca prin propria vointa si in nici un caz cu forta.
De ce nu ne urmarim cu totii idealurile in viata pana la implinirea lor?
Raspunsul cred ca e poate prea simplist, de frica neprevazutului, de frica noului, insa uitam ca neprevazutul si noul ne-au adus in locurile in care ne gasim astazi si de care ne-am atasat.
Privim in jur si punand in balanta situatia noastra si a celro de langa noi, ajungem sa credem ca acolo ne este locul. In acea clipa uitam tot ce ne-a motivat sa ajungem aici si ne pierdem in rutina, o rutina obositoare care se infasoara in jurul nostru precum un sarpe care incearca sa ne fragezeasca carnea pentru ca mai apii sa ne faca sa ne peirdem cunostinta. Trist este ca de cele mai multe ori sarpele acesta are castig de cauza iar noi cadem prada hipnozei sala cu care isi face intrarea in viata noastra.
Si totusi, de cate ori ni se iveste in viata ocazia de a fi cu adevarat fericit? Suntem fericiti daca facem ce dorim, ceea ce ne place, daca pasim in locurile la care visam si tinem mana, mana unei persoane al carei parfum ne-a fost adus de vantul de primavara.
Primavara este un nou inceput si odata cu un nou inceput avem ocazia sa stergem cu buretele ce e rau precum o grebla aduna in graba frunzele cazute toamna trecuta, pentru a alsa loc naturii sa renasca si florilor sa inmiresmeze campurile.
Depinde de fiecare dintre noi sa indraznim sa fim fericiti, iar pana cand nu ne vom ideplini telul la care visam, nu vom reusi sa cunoastem cu adevarat fericirea, pentur ca dorinta indeplinirii sau mahnirea renuntarii totale la acel vis, ne vor umbri gandurile si ne vor impaienjena vederea, facandu-ne orbi in fata frumusetilor acestei lumi.

Exista Tara Minunilor?

La sfarsitul saptamanii trecute am decis sa contracarez o seara mohorata cu o plimbare in oras. In timp ce mergeam, am decis ca asta e seara in care vreau sa ascult o poveste asa ca mi-am indreptat rotile catre un cinmeatograf unde am intrat la o reprezentatie a filmului Alice in Tara minunilor. Un factor care a contribuit la alegerea mea, a fost si prezenta lui Johnny Depp in rolul Palarierului. Faptul ca filmul a fost 3D a contat mai putin si s-a observat cu greu, insa realizarea a fost mai mutl decat sugestiva pentru toate aspectele filmului. Uratenia si intunericul raului, delicatetea si gingasia binelui, clasic dar totusi placut. Tara Minunilor e locul de evadare al oricarui copil, unde el devine eroul principal desi nu o stie in clipa in care paseste in acel loc. Fiecare dintre noi are o Tara a Minunilor, cu personaje fantastice, traznite, haisoase si infricosatoare. Nicaieri nu exista un loc unde totul sa fie universal roz sau universal intunecat, mereu exista ceva care sa echilibreze fiecare floare frumoasa, fiecare curcubeu, pentru ca altfel frumusetea ari fi banalitate, iar banalitatea ar duce la o lume gri si monotona.
Culorile lumii fantsatice sunt incantatoare, felul in care personajele comunica si comploteaza este aproape perfect si este evident ca toti traiesc intr-un fel de simbioza inteleasa doar de ei care duce la un final deja previzibil. Ce-i drept nu ma asteptam la alt final, doar nu eram in lumea nebuna a lui Quentin Tarantino din Inglorious Basters in care la final elita nazista se evapora intr-un banal cinematograf.
Aici relaxarea si armonia domina, pisica zambareata pluteste si se evapora, in ciuda dimensiunilor care ar categorisi-o drept dolofana, are un aer malefic totusi si parca nu te lasa pana la final sa descoperi de partea cui joaca.
Per total filmul e reusit, o reeditare de succes a povestii clasice, Johnny Depp usor de nerecunoscut datorita machiajului si prim planurilor ce domina cadrele.
Cand am iesit din sala inca zambeam si imi doream sa fiu din nou copil ca sa pot visa asa cum visa Alice. Am incercat sa mai ramana ancorat in lumea aceea pentru o perioada, asa ca am ales sa plutesc pe strazile mai intunecate ale orasului si mai departe de forfota lumii. Am hoinarit putin si am tocit cauciucurile precum Aladin tocea ciucurii covorului fermecat in timp ce se lasa purtat de el prin cerul fierbinte al Arabiei.
Noaptea e frumoasa si e cadoul perfect in multe ocazii. Savureaza mereu aceasta poarta catre lumea viselor, de ce nu, catre Tara Minunilor.