Astenie de primavara

E dimineata si stiu ca sunetul repetitiv al ceasului ma va impinge brutal din pat. Parca l-am prevazut asa ca ma opun si obtin o coborare lenesa si cat se poate de lenta din asternutul primitor si confortabil.
Soarele parjoleste linia orizontului cu o flacara portocalie ce se intrezareste destul de intens printre nori.
E prea devreme, imi spun. Deschid geamul si trilul pasarilor ma face sa zambesc. Simt ca e primvara si nimic nu o mai poate opri acum. Parca as fi un suporter ce urmareste meciul Iarna - Primavara :) Desi simpatizez Iarna pentru feeria zapezii si sporturile ce deriva din aceasta, pentru o perioada buna de timp as vrea sa o dau uitarii.
Deja Primavara pare sa joace pe terenul ei iar suporterii de pe crengile copacilor infloriti, ii dau putere prin uralele lor.
Cu tot cheful din lume, incepe echiparea si definitivarea bagajului. Las in urma caldura casei si ma inchid in liftul care a plimbat atatia si atatia oameni ca un catar credincios ani de-a randul, fara sa ceara nimic in schimb.
Deschid usa blocului si un aer rece si proaspat incepe sa se invarta pe langa nasul meu ce cauta parca disperat mireasma copacilor infloriti de pe marginile de drum. Reuseste sa si gaseasca o urma de parfum in drum spre masina, doar pentru o clipa, dar ce clipa grozava.
Drumul trece pe nesimtite si cursa spre aeroport ma lasa tot in starea aceea dintre vis si realitate.
Fac check-in-ul, trec de controlul de frontiera si pasesc alaturi de inca 3 colegi spre poarta 38 a noului terminal din aeroportul Otopeni.
Imi aduc aminte ca parca am vazut la tv ceva despre o noua aripa a aeroportului. E frumoasa nu zic nu, insa nu atat de extraordinara pe cat a fost prezentata. Poarta 38 este penultima poarta din terminal si am ocazia sa fiu practic pe pista. Avioanele se misca greoi, masinile se agita controlat iar oamenii in uniforme diverse roiesc ca niste albinute in jurul stupului. Noi pasagerii suntem o specie separata, parem a fi trantorii perfecti.
Cei mai multi stau tolaniti in scaunele salii de asteptare si citesc o carte, un ziar sau se joaca pe telefonul mobil. Fiecare are cu sine o geanta in care cara un laptop. Parca am fi insemnati, micii roboti care pleaca peste hotare sa faca una alta in numele unor corporatii care nici nu stiu de existenta lor.
Dar fiecare dintre noi, facem ceea ce facem pentru ca intr-o mica masura ne si place pana la urma.
Un personaj atipic rasare din multimea asta de oameni in costume gri, o femeie in varsta cu basma si cojoc. Are cam 80 de ani si poarta in mana biletul alaturi de un act de identitate. Sta calma si relaxata ca si cum zboara cu avionul de o viata si acolo este fix in elementul ei. Desi poate parea ceva banal, e o priveliste inedita.
Incepe imbarcarea care se termina in mare viteza. Autobuzul ne poarta spre aeronava ATR 42-500 a companiei Tarom.
E a doua oara cand zbor cu un asemenea aparat. E haios sentimentul de avion privat pe care ti-l ofera prin dimensiunile reduse.
Decoleaza in forta si se aseaza confortabil deasupra norilor. Sunt fericit ca nu a batut vantul la decolare si sper sa fie la fel si la aterizare. Rasfoiesc revista, servesc micul senvis, beau o gura de apa si se da semnalul de incepere al coborarii. Privesc pe fereastra si recunosc muntele Vitosha care inca are zapada pe varf.
Pe masura ce coboram, avionul parea ca se transforma intr-un cal naravas care incepe sa se smuceasca sub calaret, dorind parca sa se elibereze cu orice pret. Batea vantul....normal.
Intr-un final rotile trenului de aterizare lovesc pista si rasuflu usurat. Am ajuns din nou la Sofia unde primvara, inca nu pare sa castige meciul etern pe care il joaca cu iarna.

Ultima zi in Nisa si zborul spre casa

Am intrebat din seara anterioara la ce ora trebuie sa eliberam camera a doua zi, desi stiam ca undeva, in jurul prabzului. In aeroport trebuia sa ajungem la ora 18, asa ca aveam timp de inca o zi plina si totusi intr-un ritm mai scazut.
Ne-am trezit la 8 dimineata si am pornit spre mare. Doream sa ne simtim inconjurati din nou  de apele ce amestecau fara ragaz pietrele de pe tarm.
Am pornit intr-acolo trecand prin piata mare unde trona fantana din care siluete puternice reprezentand variate animale, se luptau se iasa, alaturi de oameni ce duceau aceeasi lupta.
Ne-a mai furat o privire si am pastrat-o in amintire.
Tot in aceeasi piata, se odihnea o mica masinuta electrica ce servea drept sareta moderna pentru turistii dornici de a calatori fara a se misca. Totul pentru 30 euro / 30 minute. Cam piperat avand in vedere ca mai pui ceva si faci acelasi lucru intr-un Ferrari, mai mare, mai zgomotos, mai putin prietenos cu mediul dar infinit mai atragator :)

Ajunsi la malul marii, ne-am aruncat in valuri si am plutit si-aapoi am lenevit pe pietrele fierbinti purtand in suflet nostalgia fetei, ce privea marea de pe banca, zilele trecute cand altii erau abia la inceputul concediului.

La acea ora, linistea domnea si nici macar pescarusii nu pluteau lenesi pe cer.
Profitand de faptul ca plaja era aproape pustie, am incercat sa vedem ce voiau sa pescuiasca, cativa oameni fara de somn ce priveau pierduti marea.
Am pus ochelarii de scufundari si am inceput o serie de scufundari care m-a surprins cat se poate de placut.
Desi eram aproape de mal, am dat nas in nas cu 3 bancuri consistente de pesti mici, iar apoi am privit cum inoata la un metru distanta, cativa pesti mai mari decat palma. Eram la maxim 5 metri de tarm.
As fi vrut sa merg mai departe, insa nu aveam in dotare nici labe si nici tub pentru scufundari mai ample si miscari mai agile.
E multa viata in apele acelea, si asta nu ma duce decat cu gandul la cat de putin poluate sunt comparativ cu mica Mare Neagra ce ne scalda tarmurile tarii.

Insa cand te simti bine, timpul trece repede si ceasul arata 10:30.
In timp ce noi plecam, multi altii veneau, iar unii pareau sa lucreze de zor la un pictorial.

De ce spun ca pareau sa faca un pictorial si nu erau un cuplu? Pai e simplu, pe durata saptamanii petrecute acolo, am zarit o sumedenie de cupluri in care ea era faptura Orientului, mica si neajutorata, iar el, englez/irlandez/german/suedez, inalt, carunt si cu destule drumuri la sala de forta.
Astfel, cuplul din imagine era ceva atipic pentru locurile acelea.

Am pornit spre hotel, pe alta ruta, pe alte stradute si am dat nas in nas cu o mica troita ce veghea o strada intreaga de pe un colt de casa.

Ajunsi la hotel, ne-am bucurat de binefacerile dusului si am finalizat impachetatul bagajului, inceput din seara anterioara.
Eu admir foarte mult rezistenta geamantanelor si felul in care ele intotdeauna incearca sa faca pe plac, posesorului care nu intelege ca trebuie sa se opreasca sa indese in ele, mai mult decat se poate.
Exemplu concret:
Deschis si relaxat

Inchis si tensionat, dupa ce a trebuit sa ma sui pe el ca sa il conving ca nu las nimic in urma si luam cu noi tot ce am adus + suveniruri pentru prieteni si familie. Fara rasete zgomotoase va rog :)

Important e ca am reusit si mi-a fost un companion de nadejde si de data asta. Mai aveam un ghiozdan si atat. Nu imi place sa calatoresc cu multe bagaje, desi arata altfel in prima poza, a fost deajuns pentru doua persoane.
Unul din visele mele e sa plec intr-o excursie cu mainile in buzunare, dar asta se traduce printr-un portofel gros care momentan e inca o necunoscuta in ecuatia ce ar trebui sa il includa.
Am lasat bagajele la garderoba hotelului, receptionerul foarte amabil sugerandu-ne chiar el asta (l-am fi rugat si noi, insa nu am apucat si asta m-a surprins cat se poate de placut) si am pornit sa hoinarim pe strazi si sa cautam ceva de mancare. Totusi mai aveam de asteptat pana la imbarcare cateva ore bune.
In saptamana ce s-a scurs, am avut ocazia sa cunosc si mai bine oamenii acestei tari. Nu erau amabili doar pentru ca erau intr-o statiune ce mustea de turisti, amabili i-am gasit si pe functionarii publici de la gara si oficiul de turism, amabili i-am gasit si pe vanzatorii din magazine care te salutau si iti zambeau cand intrai in magazinul lor si nu ezitau sa faca la fel si cand ieseai desi nu cumparai nimic.
De ce nu sunt oamenii atat de buni si la noi? De ce ne privesc cu ura de parca ii deranjam de fiecare data cand aparem in fata unui ghiseu al unui functionar public sau cand iesim dintr-un magazin fara sa cumparam.
Nici o clipa nu a trebuit sa astept dupa cineva la coada, desi totul se derula cu o viteza uluitor de mica, condimentata cu relaxare si zambete.
Mi-a placut atmosfera familiara dintre o fata de la casa ce s-a revazut cu o prietena insarcinata si care a vorbit cu ea in timp ce ii trecea produsele prin dreptul aparatului de verificat preturi. M-am simtit ca fiind intr-un sat mic si cochet in care toata lumea se cunoaste cu toata lumea. Si asta chiar asa era. In a doua zi si noi facusem cunostiinta pe plaja cu o familie de francezi cu doi copii veniti tot in concediu Pe fetita lor a atins-o o meduza si ne-au intrebat unde e primul post de prim ajutor iar apoi am mai vorbit. I-am revazut apoi dupa doua zile, total intamplator, pe seara. Ne-au salutat ei primii, desi nu credeam ca ne-au retinut figurile. Ne-au intrebat cum ne place orasul si ne-au urat concediu placut in continuare.
Oamenii sunt mai relaxati si asta ii face sa fie mai buni si prietenosi. Acolo fiecare incearca sa fie bun pe ceea ce face, nu sa fie bun in tot ce fac si ceilalti. Asta a dus la o crestere a calitatii fiecarui produs si fiecarui serviciu cu care dai nas in nas.
Hoinarind pe strazi, timpul a trecut cu repeziciune si am revenit la hotel sa recuperam bagajul iar apoi ne-am oprit in statia de autobuz aflata la 10 minute de mers pe jos.
Am ajuns in aeroport si am dupa ce am facut check-in-ul am privit pista si avioanele ce misunau pe acolo precum masinile in parcarea unui supermarket.
La ora stabilita a aparut pe pista si avionul nostru.

A rulat putin iar apoi si-a indreptat privirea spre noi ca si cum ar zice, "Dupa voi am venit!"

Ne-am imbarcat si ne-am asezat la locurile noastre cuminti, fara sa fie nevoie sa facem curat pe scaune ca la ultima experienta cu low cost-ul cu sigla albastra. Am inceput decolarea, fara sa scartaie din toate incheieturile, cum am patit la cursele companiei low cost, tot cu sgila albastra, careia nici nu merita sa ii dau numele. Avand in vedere ca preturile sunt aceleasi si nici nu am platit taxa de bagaj pentru micul prieten incordat de mai devreme, nici nu vad ratiunea de a mai apela la companiile ce zboara de pe Baneasa.

Am ajuns la altitudinea unde se afla culoarul rezervat aeronavei si am primit masa de seara.

E ceva deosebit sa iei masa la 11277 metri altitudine, cand afara sunt -53 grade C si te deplasezi cu 811km/h. Ca o paranteza, mi-ar fi placut sa zbor si cu un Concorde, avionul de pasageri supersonic, care are viteza de croaziera 2140 km/h.
Trist ca nu a mai putut fi optimizate si s-a renuntat la ele din pricina costurilor de intretinere.
Si dupa cum spuneam, in pretul biletului, e inclusa si masa avand in vedere ca durata zborului depaseste un anumit interval de timp. Nu e mult, dar de ce sa nu profiti de asa ceva cand se poate.

Poate ca deja a inflorit un gand ca lucrez la Tarom la cat de mult ii laud. Nici pe departe. Nu am nimic de-a face cu industria transporturilor aeriene, insa am fost placut impresionat de calitatea serviciilor, de starea tehnica a avioanelor care par mai robuste si mult mai bine intretinute si mai ales de preturile care nu sunt deloc mari comparativ cu companiile asa numite low cost care percep si taxa de bagaje, iar daca vrei sa manaci ceva la bord in cazul unui zbor mai lung te taxeaza la maxim.
Nu pot decat sa spun sincer, felicitari Tarom!

Drumul spre Nisa si prima impresie la caderea serii

Vara trebuie dedicata vacantelor, iar vacantele se spune ca sunt sursa de energie la care ne incarcam bateriile.

In momentul de fata, eu sunt in postura acumulatorului scos de la incarcat fiindca tocmai ce am revenit Duminica pe pamant natal dupa o vacanta intr-o destinatie ce mi-a depasit asteptarile. Aceasta a fost anul acesta, Nisa.
Visam la Coasta de Azur de cand priveam filmele straine in copilarie, iar in mintea mea nu credeam sa pasesc vreodata acolo. Acum stiu ca totul e posibil si visele se implinesc uneori.

Cum orice poveste are un inceput, aceasta a inceput in dimineata duminicii de 4 Iulie. Ca sa le arat americanilor cat ii respect, de ziua lor am plecat in tara pe care ei o iubesc cel mai mult, Franta.

Cu inima plina de nerabdare am insfacat geamantanul si am pornit spre oraselul ce se invecineaza cu Bucurestiul si detine cel mai mare aeroport international al Romaniei, Otopeni. Totul a mers ca pe roate si in scurt timp castigam altitudine si goneam spre Franta la bordul aeronavei companiei Tarom. Ca o paranteza, pana acum am zburat cu low cost-uri. Nu credeam sa fie diferenta, insa avionul nu scartaia din toate incheieturile, scaunele ofera mai mult loc si unde mai pui ca se serveste si masa pentru destinatii de genul asta. Si tot la capitoul paranteza, aici nu se plateste nici taxa de bagaje ca in cazul companiilor low cost. Nu fac reclama, insa recomand si verificarea tarifelor la companiile de linie cand va programati cate o plecare. Biletele luate din timp au preturi destul de bune.

Pe geamul avionului am putut sa ma delectez cu maretia muntilor si intinderea campiilor care pareau niste miniaturi foarte minutioase, iar apoi cu formele abstracte ale norilor pufosi.

Suntem anuntati ca incepem coborarea, iar dupa cateva minute rotile avionului ating pista ce este despartita de Mediterana doar de niste diguri consistente. Usa avionului se deschide si aerul cald si umed specific zonei ne invadeaza.

Deja inima imi batea foarte tare si toata organizarea pe care o facusem inainte de plecare se rezuma acum la a recupera un bagaj, gasirea statiei de autobuz pentru a ajunge la hotel, cazare si apoi costumarea in chinez fotograf. Daca stii ce ai de facut totul este mai usor, am luat bagajul, am mers in statia de autobuz si am cumparat bilet, de la o domnisoara cu un zambet pe care il poarta absolut toti oamenii cu care interactionezi. E ceva ce la noi inca nu exsita.

Am urcat in autobuzul 98, care avea traseul chiar pe Promenade de Anglais. Oare in Anglia exista pe undeva vreun drum al francezilor?

Dupa ce am cascat ochii, ca si cum as fi turnat o cana de atropina in fiecare, admirand albastrul marii, am observat ca depasisem un pic statia de destinatie dar nu era o drama, orasul nu e chiar asa mare si nici statiile nu sunt kilometrice.

Ajunsi la hotel am intalnit acelasi zambet prietenos, de data aceasta purtat de un receptioner mai mult decat amabil. Camera ne-a intampinat curata, aerisita, cocheta si foarte optimista (avea 3 pereti albi si verzi, cei albi fiind decorati cu cate o floare din loc in loc).

Terasele din zona pietonala imi aminteau de zona istorica a Bucurestiului, dar mai mult de Sibiu. O lume pestrita gravita in jurul lor si nimeni nu parea ca il observa pe cel de lnga el.

Seara nu aducea cu ea linsite, ba din contra, tumultul parea sa se intensifice si luminile pareau sa evidentieze fiecare colt de cladire mai puternic decat o facea astrul zilei.

Tinta acelei seri era marea asa ca am mers doar spre ea. Distanta intre hotel si plaja era de doar 10 minute de mers pe jos, timp in care puteai sa mai si admiri vitrinele ce se infatisau tantose in cale.

Am ajuns, am coborat treptele si am pasit pe plaja. In momentul acela notiunea de plaja a trebuit transformata un pic pentru ca nu exista acolo nici macar un fir de nisip, cu exceptia unei zone amenajate pentru volei. Pietre rotunde si nenumarate, inlocuiau grauntii de nisip si asta facea ca fiecare pas sa fie o corvoada. Dar fiindca deja stiam de existenta pietrelor, ne-am inarmat inca din tara cu incaltari de panza cu talpa de cauciuc, dedicate exclusiv unor asemenea medii. Pretul in tara 20 lei, pretul de acolo 8 - 10 euro.

Desi era seara, aerul era foarte cald iar plaja, asa cum o stiu ei, era plina (in zonele fara sezlonguri).

Abia a doua zi, punand in balanta calitatea oamenilor, mi-am dat seama ca seara, plaja e a oamenilor simpli, in timp ce ziua, ea se dedica in totalitate celor pentru care grija banilor nu pare sa fi existat vreodata.

Am pornit dupa o vreme spre hotel, cu zambetul molipsitor al localinicilor pe buze si cu gandul sa incepem de a doua zi sa exploram locurile cu adevarat. Acomodarea a luat sfarsit.
Maine mergem mai mult prin Nisa si dam o fuga la Monte Carlo!