Reincarnare si suflete pereche

Religia crestina ne spune clar cu toate ocaziile ca reincarnarea este ceva ce apartine credintelor pagane, este o minciuna si nu exista. Cu toate astea, exista un numar ridicat de crestini care cred si in reincarnare. Cum poti fi si crestin si cum poti crede in acelasi timp si in reincarnare.

Subiectul este foarte vast si nu are rost sa il disec. Mi-a staruit in gand, deoarece aseara am dat peste un pasaj in timp ce citeam Brida de Paulo Coelho. Cu siguranta, nu il pot reda, insa acolo am gasit, intr-un fel, raspuns la o nedumerire pe care o aveam si eu pe aceasta tema.

Daca exista reincarnare, cum se face ca numarul oamenilor pe acest pamant a sporit atat de mult? De unde au venit noi suflete?

Ei bine, raspunsul pare a fi simplist si natural.

Asa cum in natura, totul se inmulteste prin diviziune, sufletele noastre se pot divide nu numai o singura data. Apoi, pe parcursul vietii suntem calauziti de tot felul de intamplari, idei si asa zise sentimente, sa ne gasim jumatatea.

Dar daca sufletul se poate diviza mai mult decat odata, nu avem mai multe jumatati?

Se poate spune ca avem mai multe jumatati dar la fieare divizare a sa, cele doua suflete se departeaza de cel din care provin.

Cum vom sti ca ne-am intalnim jumatatea?

Unii ar fi inclinati sa zica ceva despre dragoste si iubire, insa acestia sunt doar lianti ce leaga doua suflete pe termen scurt su lung. Se spune ca sufletul pereche il putem identifica privind persoana respectiva adanc in ochi. Acolo se gaseste raspunsul, acolo trebuie sa vedem licarirea care sa ne confirme ca ea este jumatatea noastra.

Fiecare dragoste pe care o traim este dedicata unui suflet pereche, mai apropiat sau mai indepartat. Daca dragostea dureaza zile sau ani nu are importanta, important este sa ne gasim sufletul, sufletele pereche si sa calatorim mereu in cautarea lor cand ne confruntam cu singuratatea.

Singuratatea este cea mai grea pedeapsa pentru neimplinirea acestui ideal al fiecaruia. Cautarea trebuie sa fie sinonima cu viata insesi si astfel vom avea o viata plina si implinita.

Intrebari fara raspuns

Sunt zile mai bune si altele mai putin bune.
Intre starea noastra de spirit si trup este o legatura teribil de puternica desi ar trebui sa fie independente din moment ce trupul e ceva real iar ideile sunt venite din neant. Dar trupul e cel care elibereaza idei si sentimente, intrebari si raspunsuri. De unde aceasta legatura?
Pana si la biserica, cand mergi sa te spovedesti, cele mai frecvente pacate sunt cele trupesti. De ce? Trupul e de imprumut mi-a spus un preot, Dumnezeu ni l-a dat si tot El ni-l va cere inapoi intr-o zi iar noi nu avem decat sa ne supunem. De ce trupul ne face sa ne consideram murdari cand el ramane in urma noastra la un moment dat? Poate pentru ca este ghidat de suflet iar sufletul dicteaza uneori fara a trece prea mult prin filtrul gandirii.
Prea multe intrebari pe tema asta, la care raspunsurile sunt cu siguranta subiective.
Sufletul ofera placere cand suntem indragostiti sau cand facem o fapta buna si de ce nu cand avem succes in ceea ce facem.
Trupul pe de alta parte ofera o gama mai variata de satisfactii prin intermediul simturilor: atingeri, arome, gusturi, suente. Asta il face mai expus la greseli.
De ce cautarea placerii trupesti devine subit o greseala in ochii bisericii? Poate pentru promovarea monogamiei si institutiei numita casatorie care oricum a devenit o simpla formalitate iar cei care calcau in stanga si indreapta inaintea casatoriei se vor clatina si apoi.
Inchizi un trup intr-o manastire si brusc acel trup nu mai este supus pacatelor iar sufletul pare sa fie salvat. Salvat de la ce? Pai cum de la ce, de la pierzanie evident. Adica dupa ce esti pedepsit aici si ai parte de dureri cand te imbolnavesti, pedepsele continua si dincolo? Parca Dumnezeu era bunatate, iertare si iubire. Deja sunt confuz.
Dar daca trupul e un cadou, de ce nu il putem trata ca atare si de ce nu ne putem bucura pe deplin de el? Oare cine iti face un cadou este fericit daca tu lasi acel dar uitat intr-un colt iar praful incepe sa se adune asupra sa?
Ne place sa folosim darurile ce le primim si astfel atingem stari de bucurie, uneori fericire si de ce nu extaz.
Problema e ca instructiunile de folosire in acest caz vin pe parcurs, iar numarul contraindicatiilor este destul de ridicat.
Atatea efecte adverse pe termen lung pentru atat de putine clipe de placere pe termen scurt. Si totusi pare o oferta buna daca ma gandesc bine.
Sunt niste timpuri pentru care nu ne-a pregatit nimeni. Imprumutam de ici de colo si ajungem sa actionam fara sa ne gandim la toate consecintele. Nici nu avem cum, suntem oameni iar oamenii gresesc, avem deci o scuza, la fel cum preotii mereu aceeasi scuza cand noua ni se pare ca Dumnezeu a facut o nedreptate si cineva drag a plecat dintre noi prea devreme poate: "Necunoscute sunt caile Domnului" sau "Asa a fost voina Sa". Nimic nu se explica totul se scuza.
Orice actiune a noastra poate fi o greseala, totul depinde de sistemul de referinta ales, fiecare are justificarile sale, dar cele care ne ajuta sa luam o decizie trebuie sa fie doar ale noastre.

De cate ori?

De cate ori in viata avem ocazia sa fim cu adevarat fericiti?
Cu adevarat, cred ca de faorte putine ori, insa deseori ne bucuram de lucruri marunte care ne insenineaza existenta pe termen scurt si ne agatam de ele cu dintii, sperand totodata ca ele sa continue la infinit sa ne bucure. Singuri invatam mai apoi, ca ne-am inselat amarnic si am irosit timp incercand sa obtinem ceva de la lucruri care nu oferisera motive de bucurie dar acum au devenit doar articole de us banal. suntem orbi daca nu ne confruntam cu contraste. Avem nevoie emreu de termene de comparatie. Nu avem cum sa gustam racoarea si linistea unmbrei oferita de un copac daca nu am umblat ore intregi prin soarele fierbinte care ne parjolea intreaga fiinta. Avem nevoie mereu sa primim lovituri pentru a putea simti mangaierile.
In viata fiecaruia, la un moment dat se naste un ideal, el poate parea prea fantastic si poate contrazice legile firii, poate fi diferit de viziunea celor multi, insa acest ideal sau viziune este a noastra si nimeni nu are voie sa ne-o schimbe. Daca e scris undeva ca ea sa se schimbe, atunci trebuie sa se faca prin propria vointa si in nici un caz cu forta.
De ce nu ne urmarim cu totii idealurile in viata pana la implinirea lor?
Raspunsul cred ca e poate prea simplist, de frica neprevazutului, de frica noului, insa uitam ca neprevazutul si noul ne-au adus in locurile in care ne gasim astazi si de care ne-am atasat.
Privim in jur si punand in balanta situatia noastra si a celro de langa noi, ajungem sa credem ca acolo ne este locul. In acea clipa uitam tot ce ne-a motivat sa ajungem aici si ne pierdem in rutina, o rutina obositoare care se infasoara in jurul nostru precum un sarpe care incearca sa ne fragezeasca carnea pentru ca mai apii sa ne faca sa ne peirdem cunostinta. Trist este ca de cele mai multe ori sarpele acesta are castig de cauza iar noi cadem prada hipnozei sala cu care isi face intrarea in viata noastra.
Si totusi, de cate ori ni se iveste in viata ocazia de a fi cu adevarat fericit? Suntem fericiti daca facem ce dorim, ceea ce ne place, daca pasim in locurile la care visam si tinem mana, mana unei persoane al carei parfum ne-a fost adus de vantul de primavara.
Primavara este un nou inceput si odata cu un nou inceput avem ocazia sa stergem cu buretele ce e rau precum o grebla aduna in graba frunzele cazute toamna trecuta, pentru a alsa loc naturii sa renasca si florilor sa inmiresmeze campurile.
Depinde de fiecare dintre noi sa indraznim sa fim fericiti, iar pana cand nu ne vom ideplini telul la care visam, nu vom reusi sa cunoastem cu adevarat fericirea, pentur ca dorinta indeplinirii sau mahnirea renuntarii totale la acel vis, ne vor umbri gandurile si ne vor impaienjena vederea, facandu-ne orbi in fata frumusetilor acestei lumi.