Wednesday, April 28, 2010

Clipa si viata


Uneori credem ca totul e pierdut. In momentul ala simtim o resemnare, o revolta ca de ce ni se intampla nou asa ceva si suntem orbiti de furie o perioada si incepem sa uram tot ce ne inconjoara. Intr-un final ajungem sa ne acceptam destinul, parca renastem si ne gandim ca fiecare clipa e un diamenat iar fiecare zi o adevarata minune. Suntem recunoscatori pentru minunile din viata noastra si in clipa cand realizam asta incepem sa traim cu mai multa sete si sa avem mai multa pofta de viata. Experimentam tot ce nu am fi indraznit inainte, traim cum am visat si ajungem sa zburam printre cele mai frumoase atingandu-le acum insa cu varful degetelor in realitate.
Cu toate astea, nu uitam insa sursa acestor porniri si o umbra de tristete ne mai invaluie din cand in cand. Totul are un final, chiar si vestile proaste au un final si cum dupa furtuna iese soarele si marea se linisteste, viata nu inceteaza sa uimeasca.
Am scris toate astea aici, pentru ca astazi am fost uimit de o veste buna, am simtit ca plutesc si ca recapat din nou aripi, m-am inviorat si am simtit ca ies de sub zapada precum un firav ghiocel. El este speranta si dovada ca in urma unui desert imens poate sa apara viata.
Traieste clipa si iubeste sa traiesti, pentru a asista la o minune nu e nevoie de o viata ci doar de clipa ce da sens acelei vieti!

Wednesday, April 21, 2010

Dance me to the end of love



Iubirile se spune ca dainuie mereu. Dragostea se zice insa ca e trecatoare. Poate ca asa este, dragostea devine prietenie, interes, obisnuinta. E o flacara ce se stinge mai repede si cum in natura asta a noastra nimic nu se pierde, totul se transforma, ea devine unul din sentimentele de mai sus.

Transfagarasanul viu



In fiecare vara cand simt nevoia sa fug de nebunia orasului stiu care e destinatia perfecta care imi satisface pofta de condus si dorinta de libertate si liniste. Inchid ochii in seara dinaintea plecarii si deja vad drumul. Noaptea trece incet de parca imi simte nerabdarea si se joaca cu mine chinuindu-ma si aratandu-mi in vis drumul pe care abia astept sa imi alerg masina...dar dimineata vine, soarele incepe sa se vada la linia blocurilor si eu stiu ca asta e bobarnacul ep care il asteptam in nas. Ma trezesc vioi, incepe imbarcarea si plecam la drum.
Orasul e pustiu aproape la ora mica a diminetii, cativa taximetristi obositi motaie la semafor si cate o ambulanta trece in viteza semn ca cineva iar s-a distrat copios.
Incetul cu incetul lumina sporeste in intensitate si precum insectele atrase de lumina, asa se inmultesc si masinile in jurul nostru.
Dupa o cursa rapida pe autostrada A1 simt provincia, linistea localitatilor aproape parasite de tineri, frumusetea naturala a fetelor ce privesc cu interes fiecare masina ce le trece prin fata si stangacia soferilor bastinasi cand dau piept cu ceva neobisnuit si anume o intersectie mai aglomerata.
Un popas este binevenit si el imi da ocazia sa privesc albastrul cerului, mizeria care s-a adunat pe masina desi nu am mers pe camp, dar asa sunt drumurile noastre si bine ca exista si in formatul asta...se putea si mai rau.
Ma asez din nou in scaun si prind cu placere haturile bidiviului de sub capota. Un singur bici ii este de ajuns si incepe sa goneasca catre locul din munti ce mi-a staruit in vis.
Dupa cateva gropi, carute si treceri "la nivel" cu calea ferata, ajung sa dau piept cu balaurul ce serpuieste in fata mea. Am ajuns, el e gata sa ma primeasca in ring si incepem joaca noastra bine stiuta. Eu indemn herghelia, el coteste, franez, il prind nepregatit si iar pot sa-mi infig pintenii in burta armasarului. Ma lasa sa avansez cand de-o data incearca din nou sa imi ia drumul de sub roti, dar ii stiu trucurile si nu ma las pacalit. Cnad simt ca victoria e aproape, decid sa ii dau un ragaz asa ca opresc sa il privesc din alt unghi. Acum il privesc de sus, nu mai sunt la picioarele sale, aproape il domin. Ma incanta privelistea sa ca si pe ceilalti pasionati ai acestui traseu.
Capcane sunt multe dar cele mai aprige sunt pietrele ce se pravalesc de pe zidurile faramicioase. Ele dau nota de lupta crancena, sunt precum plaiesii care ii surprindeau pe turci in cate o trecatoare si incercau sa ii zdrobeasca cu pietre cazute din ceruri.
Transfagarasanul este unic si remarcabil, poate fi imbunatatit, dar sa nu stricam binele incercand sa gasim perfectiunea.

Totul intens



Pe toti ne apuca uneori nebunia, fie ca e de moment, fie ca e de durata. De obicei ne pierdem mintile din cele mai neobisnuite motive de care cu siguranta am fi ras in urma cu ceva vreme cand auzeam ca sunt motiv de pierdere a luciditatii.
De cele mai multe ori, oamenii se pierd pe ei insisi cand pierd ceva drag sau cand gasesc ceva minunat...senzatia de iubire. Cum totul este doar o senzatie, evolutia e cunoascuta si urmeaza cu strictete curba lui Gauss, creste incet incet, apoi vertigions pana atinge un maxim care ne face creierul sa nu mai asculte de nimeni si ne arunca in betia acestui sentiment. Dar cat dureaza nebunia iubirii? Se pare ca putin. O nevoie pe masura ce este satisfacuta scade in intensitate spune o lege a economiei. Trist dar adevarat aceasta lege pare sa se aplice si aici in cele mai multe cazuri. Cand panta iubirii incepe sa fie descendenta descoperim clar ca ne-am confruntat in fapt cu dragostea. Avand in vedere ca deja nu mai suntem in stare sa ne aruncam in foc pentru persoana de langa noi, e clar ca nu a fost decat dragoste, atractie fizica si chimica si cam atat. E trist sa descoperi asta cand credeai ca ea inseamana cerul pentru tine, dar poate e mai bine asa.
In viata trebuie sa tii seznatia de nebunie la maximul clopotului lui Gauss, acolo e placerea absoluta si cum nisipul din clepsidra se scurge trebuie sa facem fiecare clipa cat mai frumoasa.

Since I don't have you



GNR e trupa adolescentei mele, melodiile lor erau mereu prezente la petreceri si ce savoare aveau dansurile pe aceste ritmuri. Erau vremuri frumoase, nu avem grijile de azi, ci niste griji de antrenament, cum ar fi teze, examen de admitere si bacalaureat. In ordinea corecta evident.
Fiecare stea din floarea unei papadii care ne atinge ne schimba destul si ne indreapta spre alte zari. Uneori castigam ceva dar de fiecare pierdem cate ceva.
De cele mai multe ori nu stim ce pierdem ca urmare a alegerilor pe care le facem si asta e mai bine. Exista riscul sa ne bucuram ca am ales drumul pe care pasim acum sau sa ne intristam stiind ca am fi putut fi in poienite mai luminoase.
Daca nu te am pe tine nu am nimic, ar fi ideea de baza, asta e senzatia cand pierdem ceva caruia ii stim gustul, parfumul si calitatile complexe.
Dar daca nu te am pe tine, nici tu nu ma ai pe mine si astfel universul se echilibreaza...o fi corect?

Friday, April 16, 2010

Norul de cenusa sau drobul de sare?


Cum necum, daca se petrece ceva in lume, Romania are o mica contributie sau e afectata de eveniment.
Daca e cutremur in Haiti, trimitem ajutoare, nu zic nu, e perfect uman sa iti ajuti semenii, dar cand sunt destui oameni si aici care traiesc sub limita saraciei, mi se pare doar o chestie de fatada din pacate. Pe bune, ca sunt multe tari acolo, in jurul insulitei aleia care sunt ceva mai dezvoltate decat Romania si au o putere financiara superioara.
Astazi, Romania se confrunta cu o noua problema, norul vulcanului din Islanda de sub ghetarul Eyjafjallajokull. Nu am aruncat degetele aleator pe tastatura, puteti verifica si voi ca e vorba de un nume si pe deasupra mai e si real.
E adevarat, cenusa vulcanica ce a ingropat Pompeiul si Herculaneum, provenita din nu prea impunatorul Vezuviu, se plimba nestingherita deasupra Europei.
Nu e ciudat ca noi inca nu putem controla pamantul dar am ajuns pe Luna, cica?
Vezuviul a ingropat cele doua asezari in Anul Domnului 79. Noi suntem acum in 2010. A trecut ceva parca, nu?
Presa urla si se alaremaza ca o sa ajunga norul si la noi? Bun si daca ajunge, ce facem? Hai macar sa cautam o solutie, sa fugim? Ce rost are, va veni dupa noi. Asa ca adoptam cea mai veche strategie mioritica: stam, il privim si ne vaicarim "Aoleo daca vine".
Stiu ca nu e de gluma cu asa ceva iar comapniile aeriene si cei care depind de ele vor fi pusi in impas. Cheia supravietuirii e adaptarea, trebuie sa apelam la altceva.
In fine, va trece cum a trecut si gripa aviara, si gripa porcina si intr-un an vom uita de el. Mai stie cineva de boala vacii nebune? Si chiar daca stim, pun pariu ca multi isi amintesc de documentul ala in Excel parca cu o vaca pe care dadeai clic si incepea sa mugeasca in toate felurile. El ne "ajuta" sa depistam o vaca suferinda, sau sa facem haz de necaz.
Oricum, norul asta, cred ca e singura chestie pe care o primim gratis de la Uniunea Europeana si nu vom fi nevoiti sa il returnam cu dobanda.

PS: Poza apartine islandezilor care monitorizeaza vulcanul si au postat-o in urma cu 5 minute. Cam asa e la ei. Oare cum va fi la noi?

Hobby de gradinar...sau nu


Mereu in mintea noastra apare cate o fascinattie pentru cate un obiect, animal si de ce nu planta. Ultima mea fascinatie s-a dezvoltat in jurul plantelor carnivore. Acesti ucigasi cu clorofila in loc de brate si falci in loc de sange fierbinte, au inspirat cinematografia si au inspaimantat astfel numerosi oameni.
De curand, intr-o plimbare aparent banala, am zarit un grup mic de ghivece mititele care gazduiau o planta ce semnaa cu cele din filmele de groaza, numai ca era in miniatura. Imediat am facut o pirueta si m-am apropiat de cresa "criminala".
Pretul nefiind foarte piperat am decis sa imi decorez pervazul de acasa cu acest mic monstrulet denumit mai tarziu de cineva, "mica devoratoare".
Nu stiam cum se creste, nu sitam ce ii trebuie dar in mintea mea deja ma angajam sa ii vanez muste si sa o ajut sa prospere si sa creasca precum hranesti un pui de pisica abandonat, cu pipeta.
Foarte mandru de achizitia mea, am pus-o in locul in care o vedeam cu ochii mintii privind cum ii dau tarcoale doi tantari. Cum nu e cameleon sa isi arunce limba dupa ei, m-am uitat cam degeaba. In final m-am plictisit si am prins unul personal, hotarat fiind sa imi apropii degetele de frunzele cu zimti ascutiti. Am asezat tantarul inert in capcana care instantaneu s-a inchis facand-uma sa trag cu repeziciune mana si sa fac si un pas ianpoi, cu un mare zambet pe fata! Imi hranisem progenitura si era hulpava si infometata ca in filmele de groaza. Un ras malefic imi rasuna in cap dar stiu ca nu am sa domin lumea crescand o armata de plante carnivore.
Documentandu-ma mai amanuntit despre ea am aflat ca nici nu ar avea nevoie de insecte ca sa prospere.
Ii sunt necesare doua lucruri esentiale: apa si soare, mult soare. Apa trebuie sa fie plata sau de ploaie.
Hranirea artificiala a plantei carnivore cu insecte e permisa daca insecta e mai mica decat capcana in are o plasam, sa nu folosim furnici, viermi si omizi care i-ar putea rumega frunzele si sa nu ii dam niciodata carne de hamburger. Nu radeti pentru ca am aflat ca au fost cazuri.
E haioasa sa o vezi crescand si dand nastere la frunzulite noi cu mici capcane ce se maresc destul de rapid.
Stropita zilnic, pare sa fie fericita, am avut ca poate sa si infloreasca dar nu m-am confruntat inca cu subiectul.

Liniste sufleteasca


"Am să vă explic cum funcţionează un pluton de execuţie; sunt convocaţi şapte soldaţi ca să tragă în cel condamnat la moarte. Soldaţilor le sunt încredinţate şapte puşti — şase dintre ele sunt încărcate cu gloanţe adevărate, iar una nu are decât un cartuş de manevră. Pulberea explodează la fel, zgomotul e identic, dar nu are plumb care să fie proiectat în direcţia corpului victimei.
Nici unul dintre soldaţi nu ştie care este puşca încărcată cu cartuşul orb. Aşa încât fiecare crede că e a lui şi că numai camarazii ar fi răspunzători pentru moartea acelui ins, bărbat sau femeie, pe care nu-l cunosc, dar în care au fost obligaţi să tragă, în temeiul datoriei militare."

Diavolul si domnisoara Prym - Paulo Coelho

Wednesday, April 14, 2010

Banal sau real


Ieri dupa masa, in cele 10 minute de ragaz, cautand alene cevare sa imi trezeasca interesul si sa merite citit, am dat peste un articol si nsite poze ce mi-au readus copilaria in prim plan desi aprea demult trecuta. Am gasit o poveste despre peisajele mirifice din tara noastra, nealterate inca de tehnologia "eficienta" de despadurire si agricultura agresiva cu chimicale si ingrasaminte din belsug.
E adevarat, la noi in tara inca mai exista asemenea zone, zone cu dealuri ce primavara inverzesc si se acopera cu flori delicate in nenumarate culori. E minunat sa fi pasit intr-un asemenea peisaj macar odata in viata, in picioarele goale, sa simti caldura si totodata raceala pamantului sub talpi.
Sunt locuri in care putem sa revenim dar le gasim schimbate, timpul insa nu ne lasa sa mergem decat inainte. Ce frumoasa e simplitatea naturii, ce caldura tamaduitoare vine odata cu primavara dupa iarna atat de rece, ce mult ne poate bucura inimavederea unui simplu ghiocel.
Nimic facut de mana omului nu ne va multumi niciodata pe deplin si nici pentru o perioada mai lunga de timp. Nu facem decat sa ne amagim cu tot felul de surogate si sa substituim dorinte mai usor realizabile induse in mare parte de mass media si de societatea de consum atat de alterata si plina de defecte.
Sunt curios cati dintre noi ar fi dispusi sa lase in urma tot ce au astazi si sa se aseze intr-un satuc linistit la poalele unui deal, unde sa isi concentreze atentia aspupra unei gospodarii si asupra oamenilor din jurul lor? Cu siguranta nu multi. Odata ce am ajuns al un anumit nivel de confort, cu greu putem da inapoi, poate doar obligati de starea materiala, de starea de sanatate sau mai stiu eu ce alta conjunctura am face acest lucru. Cine spune ca acest confort in care ne lafaim e si benefi organismului nostru? Ne confruntam cu nivele ridicate de sedentarism pe care nu le contracaram cu nimic zicandu-ne ca e bine asa.
Uitam atat de multe, cand chipurile traim si ne facem constinciosi treaba zi de zi.
Uitam in primul rand de cei dragi carora le pasa de noi si cand intr-un final ajungem la ei suntem prea obositi si stresati de problemele zilnice incat dupa u dus bun, perna pare a fi cel mai atragator lucru si somnul ne invaluie in mare graba.
A doau zi o luam de la capat si tot asa, parca din ce in ce mai repede.
Am putea di oare multumiti cu un ritm ami lent al vietii? Ne-am plictisi probabil dupa prima saptamana, ne-ar lipsi tumultul orasului si ne-ar sufoca simplitatea locului pentru care am lasat in urma totul?
De fapt, de asta avem nevoie din cand in cand, de un dus rece care sa ne racoreasca tamplele, insa nu am putea sta tot timpul sub dusul rece. E atat de simplu. Incercam mereu sa gasim cate o scanteiei care sa ne deconecteze si sa scoata viata noastra de pe fagasurile a tot ceea ce numim "banal". Acest cuvant poate insemna pentru cineva drumul la servici in tramvaiul aglomerat iar pentru altcineva drumulla terenul de golf intr-un Ferrari decapotabil. Nimeni nu scapa de "bana;" si toti ii cadem prada, intr-o forma sau alta. Unii viseaza la lucruri care sa se adauge la viata lor crezand ca o vor imbunatati astfel, pe cand altii care poate au adaugat destule viseaza la simplificari. E lume a contrastelor. Nu ne putem gasi echilibrul niciodata. Majoritatea insa se gaseste undeva la mijloc, oscilam acolo precum girueta in forma de coos de pe acoperisul caselor, mangaiata de vantul lin. Cand ne dorim sa pasim spre complex, cand ne dorim sa schimbam totul pe o dupa amiaza departe de oras, tolaniti in iarba verde presarata cu flori de mac, ascultand melodia coroanelor infrunzite ale copacilor leganati de vant si populati cu pasari cantatoare.
Sa fie astenia de primavara, sa fie dorinta de a vedea iar totul in culori mai vii, satul fiind de peisajul alb negru in care predomina nuantele de gri?
Nu conteaza care e raspunsul la aceasta intrebare, importat e doar dusul rece care ne racoreste tamplele si de care nu trebuie sa uitam niciodata, pentru ca altfel vom arde incet si ne vom mistui fara sa ne dam seama.

De cate ori?


De cate ori in viata avem ocazia sa fim cu adevarat fericiti?
Cu adevarat, cred ca de faorte putine ori, insa deseori ne bucuram de lucruri marunte care ne insenineaza existenta pe termen scurt si ne agatam de ele cu dintii, sperand totodata ca ele sa continue la infinit sa ne bucure. Singuri invatam mai apoi, ca ne-am inselat amarnic si am irosit timp incercand sa obtinem ceva de la lucruri care nu oferisera motive de bucurie dar acum au devenit doar articole de us banal. suntem orbi daca nu ne confruntam cu contraste. Avem nevoie emreu de termene de comparatie. Nu avem cum sa gustam racoarea si linistea unmbrei oferita de un copac daca nu am umblat ore intregi prin soarele fierbinte care ne parjolea intreaga fiinta. Avem nevoie mereu sa primim lovituri pentru a putea simti mangaierile.
In viata fiecaruia, la un moment dat se naste un ideal, el poate parea prea fantastic si poate contrazice legile firii, poate fi diferit de viziunea celor multi, insa acest ideal sau viziune este a noastra si nimeni nu are voie sa ne-o schimbe. Daca e scris undeva ca ea sa se schimbe, atunci trebuie sa se faca prin propria vointa si in nici un caz cu forta.
De ce nu ne urmarim cu totii idealurile in viata pana la implinirea lor?
Raspunsul cred ca e poate prea simplist, de frica neprevazutului, de frica noului, insa uitam ca neprevazutul si noul ne-au adus in locurile in care ne gasim astazi si de care ne-am atasat.
Privim in jur si punand in balanta situatia noastra si a celro de langa noi, ajungem sa credem ca acolo ne este locul. In acea clipa uitam tot ce ne-a motivat sa ajungem aici si ne pierdem in rutina, o rutina obositoare care se infasoara in jurul nostru precum un sarpe care incearca sa ne fragezeasca carnea pentru ca mai apii sa ne faca sa ne peirdem cunostinta. Trist este ca de cele mai multe ori sarpele acesta are castig de cauza iar noi cadem prada hipnozei sala cu care isi face intrarea in viata noastra.
Si totusi, de cate ori ni se iveste in viata ocazia de a fi cu adevarat fericit? Suntem fericiti daca facem ce dorim, ceea ce ne place, daca pasim in locurile la care visam si tinem mana, mana unei persoane al carei parfum ne-a fost adus de vantul de primavara.
Primavara este un nou inceput si odata cu un nou inceput avem ocazia sa stergem cu buretele ce e rau precum o grebla aduna in graba frunzele cazute toamna trecuta, pentru a alsa loc naturii sa renasca si florilor sa inmiresmeze campurile.
Depinde de fiecare dintre noi sa indraznim sa fim fericiti, iar pana cand nu ne vom ideplini telul la care visam, nu vom reusi sa cunoastem cu adevarat fericirea, pentur ca dorinta indeplinirii sau mahnirea renuntarii totale la acel vis, ne vor umbri gandurile si ne vor impaienjena vederea, facandu-ne orbi in fata frumusetilor acestei lumi.

Exista Tara Minunilor?


La sfarsitul saptamanii trecute am decis sa contracarez o seara mohorata cu o plimbare in oras. In timp ce mergeam, am decis ca asta e seara in care vreau sa ascult o poveste asa ca mi-am indreptat rotile catre un cinmeatograf unde am intrat la o reprezentatie a filmului Alice in Tara minunilor. Un factor care a contribuit la alegerea mea, a fost si prezenta lui Johnny Depp in rolul Palarierului. Faptul ca filmul a fost 3D a contat mai putin si s-a observat cu greu, insa realizarea a fost mai mutl decat sugestiva pentru toate aspectele filmului. Uratenia si intunericul raului, delicatetea si gingasia binelui, clasic dar totusi placut. Tara Minunilor e locul de evadare al oricarui copil, unde el devine eroul principal desi nu o stie in clipa in care paseste in acel loc. Fiecare dintre noi are o Tara a Minunilor, cu personaje fantastice, traznite, haisoase si infricosatoare. Nicaieri nu exista un loc unde totul sa fie universal roz sau universal intunecat, mereu exista ceva care sa echilibreze fiecare floare frumoasa, fiecare curcubeu, pentru ca altfel frumusetea ari fi banalitate, iar banalitatea ar duce la o lume gri si monotona.
Culorile lumii fantsatice sunt incantatoare, felul in care personajele comunica si comploteaza este aproape perfect si este evident ca toti traiesc intr-un fel de simbioza inteleasa doar de ei care duce la un final deja previzibil. Ce-i drept nu ma asteptam la alt final, doar nu eram in lumea nebuna a lui Quentin Tarantino din Inglorious Basters in care la final elita nazista se evapora intr-un banal cinematograf.
Aici relaxarea si armonia domina, pisica zambareata pluteste si se evapora, in ciuda dimensiunilor care ar categorisi-o drept dolofana, are un aer malefic totusi si parca nu te lasa pana la final sa descoperi de partea cui joaca.
Per total filmul e reusit, o reeditare de succes a povestii clasice, Johnny Depp usor de nerecunoscut datorita machiajului si prim planurilor ce domina cadrele.
Cand am iesit din sala inca zambeam si imi doream sa fiu din nou copil ca sa pot visa asa cum visa Alice. Am incercat sa mai ramana ancorat in lumea aceea pentru o perioada, asa ca am ales sa plutesc pe strazile mai intunecate ale orasului si mai departe de forfota lumii. Am hoinarit putin si am tocit cauciucurile precum Aladin tocea ciucurii covorului fermecat in timp ce se lasa purtat de el prin cerul fierbinte al Arabiei.
Noaptea e frumoasa si e cadoul perfect in multe ocazii. Savureaza mereu aceasta poarta catre lumea viselor, de ce nu, catre Tara Minunilor.