Prefata pentru concediu

...cu pasi mici, mult prea mici decat imi doresc eu,dar se apropie.

Pentru evadarea din cotidian din acest an am ales sa dau viata unui vis mai vechi. Astfel destinatia aleasa pentru o saptamana se va numi Nice - Cote D'Azur.

Toti prietenii carora le-am dezvaluti destinatia m-au intrebat imediat daca nu cumva am primit vreun bonus, marire sau vreun premiu, asa ca tin sa deslusesc misterul si aici. Cazarea pentru o saptamana, pentru doua persoane pretuieste undeva putin peste 500Euro. Totul e sa cauti cu atentie, rabdare si sa nu te infigi in primele oferte. Nu am apelat la nici o agentie, ci am plutit pe internet in cautarea locatiei ca de fiecare data.

Numarul de stele este mic, dar nu am cautat nici o clipa performantele unui all inclusive avand in vedere ca planuiesc sa vizitez cat mai mult posibil din Nisa, Cannes, Saint Tropez, Monaco si evident Monte Carlo.

Povestea a pornit in urma cu mai multi ani cand, copil fiind ma prapadeam de ras la filmele din seria Jandarmul ale lui Louis de Funes. Anul treuct parca, a fost o serie de DVD-uri cu aceste filem la ziarul Adevarul, le-am luat fara ezitare si mi-am retrait copilaria. Am inceput sa imi doresc sa pasesc si eu prin acele locuri macar odata in viata si vad peisajele minunate ale Coastei de Azur. Cautarile timite pe internet au inceput si cand am vazut ce preturi pot obtine la cazare am decis ca vara asta sa infaptuiesc nebunia.

De ce sa petrec o saptamana la Mamaia de exemplu cu 1500 lei/persoana/7 zile sau la vreun "all inclusive" prin Bulgaria cu riscul de a ramane si fara masina?

N-am stat nici macar o clipa sa caut justificari pentru locatiile de la intrebarea de mai sus asa ca am facut traseul celor 7 zile iar duminica ce uremaza, pe seara ma sui in avion si parasesc patria muma.

Am pregatit deja doua aparate foto, unul mai maricel si unul de buzunar si planuiesc sa nu ratez nimic :)

Incepand cu 12.07.2010 imi doresc sa revin cu povesti frumoase sustinute bineinteles de imagini.

PS: Stiu ca o sa fie din ce in ce mai rau din punct de vedere financiar si chiar planuiesc sa imi schimb locul de munca la intoarcere, dar o viata avem si ideal e sa infaptuim ceea ce ne dorim in momentul cand dorinta este maxima pentru a obtine bineinteles satisfactia maxima.

Yahoo weather zice ca nu o sa ploua, sper sa nu se insele.

Strajerul de la Robinson

E vara si totusi sentimentul de toamna predomina in jurul nostru. Ploi necontenite, cer incarcat si greu, dor de duca si uneori lipsa oricarui chef de a face ceva oricat de mic si neinsemnat ar fi.

Sambata am decis sa ies din apasatorul gri al orasului si sa redescopar prospetimea muntilor pe banala Vale a Prahovei care e atat de la indemana.

M-am asezat al volan fara nici o tinta anume, fara nici un gand decat acela de a lua o pauza, de a-mi mai aseza pasii unul in fata celuilalt pe unde umblam cu ai mei in concediile comuniste de cate 2 saptamani in care ajungeam sa ne si plictisim spre final.

Drumul aproape pustiu m-a facut sa ma gandesc ca tot orasul pornise in directia opusa, spre malul marii, locul unde din ce in ce mai putine locuri seamana cu cel pe care il caut mereu cand ma gasesc acolo.

Cu cat ma departam de oras, temperatura scadea, cerul insa isi pastra culoarea si puritatea, norii fiindu-i straini.

Am ajuns in Sinaia, un loc prea aglomerat pentru ceea ce cautam, am trecut prin Busteni, aceeasi atmosfera imbacsita dar deja cerul era total schimbat. Norii josi ascundeau varful unde se gasesc Babele si Crucea. Lumina difuza era odihnitoare si paream a fi pe drumul cel bun in cautarea locului pentru care am parasit orasul.

Asa am ajuns in Predeal, stiu ca e la fel de banal insa doar mai departe. Am deschis geamul si imediat am simtit aerul taios de munte, rece si aspru asa cum il stiam odinioara. Inca era acolo. Am parcat si am pornit la pas pe sub cetina brazilor inmuguriti. Verdele crud din varfurile ramurilor se simtea in fiecare respiratie iar entuziasmul m-a facut sa merg cu haina deschisa o buna bucata de vreme, lucru pentru care am platit pana acum cateva pachete de servetele si cateva ceaiuri. Dar nu conteaza, fiecare pas a meritat.

Un popas inspirat a fost restaurantul hotelului Robinson unde am luat masa de pranz dupa ce paznicul impunator de pe perte ne-a permis sa intram. La intrarea in sala de mese, strajer statea mandru un fost urs din care acum ramasese doar blana si capul imens. L-am privit cu respectul cuvenit si abia apoi am putut trece mai departe. Recomand locatia pentru servire, ambianta, intimitate, preturi si calitatea preparatelor. Fara cusur.

Am continuat mica plimbare pe doua picioare dupa ce mi-am luat ramas bun de la urs si i-am multumit pentru ospitalitate, in ciuda coltilor pe care ii tinea la vedere.

Cerul era tot mai acoperit, vantul se intetea si deodata am dat peste un fenomen mai apropiat iernii si sfarsitului de toamna...burnita. Picuri mici de apa rece imi biciuiau fata insa nu conta. Eram in locul pe care l-am vazut cu ochii mintii cand m-am trezit dimienata deindata ce prima raza de soare mi-a gadilat genele.

Strazile erau tot mai pustii si rarori mai intalneai un om.

Am vazut un o familie la un moment dat, fiecare din ei mergea singur. Parintii pe la 38-40 de ani iar copilul, un baietel undeva la 8-9 ani. Dintr-o privire scurta le-am zarit tuturor ochii.

In privirea ei, se citea o intrebare, "unde as fi fost oare acum daca in urma cu multi ani tineam de mana alt baiat?" iar apoi o mare de visare cu un strop de dezamagire.

Ochii lui spuneau "abia astept sa ajung sa vad meciul si sa mai beau o bere!" A ajuns sa fie fericit doar cand paseste in alt univers dearte de familia lui. Mereu vrea sa fie departe de ei desi sunt impreuna acum. Se gandeste la ce bine s-ar simti cu amicii lui de pahar si ce frumos ar fi meciul daca ei toti ar fi impreuna ca in evadarile pe care le planuiesc cu atata minutiozitate cand sunt acasa.

Copilul era intrebator, nestiutor, fericit ca ambii parinti ii sunt alaturi si e departe de scoala. Ar vrea sa se joace cu alti copii dar ei nu exista, vede leganele ruginite din parculetul de joaca pe langa care tocmai paseste si nu intelege cum de au ruginit toate de acolo. De cand oare nu s-a mai jucat cineva cu ele? Nu i-ar displace ca parintii lui sa il atraga intr-un joc, dar stie ca ei sunt apasati de griji...i-a vazut suparati si nu vrea sa ii deranjeze, asa ca se bucura ca sunt impreuna si atat.

Mergand incet, am ajuns la masina, frigul imi intrase in oase, dar cum? E totusi sfarsitul lui iunie. Dau drumul la caldura si pornesc spre oras, totusi diseara vreau sa ascult Nothing else matters Live la Romexpo.

Controlul timpului

A mai trecut o saptamana, timpul trece in mare viteza. Ce s-a mai intamplat in saptamana asta?

Pai nimic deosebit, a plouat, am avut zile de toamna si cu toate astea orasul a fost gol de parca toti au plecat in vacanta. E o senzatie unica sa mergi cu masina prin Bucuresti la ore inainte de miezul noptii si sa nu fii nevoit sa apesi prea des pedala de frana.

Daca ar fi si viata ca o masina sau macar daca ar avea cateva comenzi ca si ea.

Ce bine ar fi sa avem o pedala de frana si pentru timp, sa il incetinim si uneori sa il oprim in loc.

Nu cer mult, cer doar o pedala de frana, nu vreau si viteza pentru mers inapoi deoarece atunci as fi considerat prea pretentios.

Am putea privi mai mult pe fereastra clipele fericite, am apasa pedala de acceleratie ca sa lasam in praf momentele care ne fac sa ne simtim mizerabil si am frana apoi oprindu-ne complet cand in calea noastra apare o clipa de extaz.

E echitabil, accelerand si franand varsta noastra va avansa ca si cum acestea nu ar exista, am imbatrani la fel, atunci ce rost au aceste pedale? Pentru ce sa mai franam sau sa acceleram daca timpul tot se vede pe chipul nostru?

Poate ca asta e motivul pentru care nu am primit un asemena pupitru de comanda...dar tot mi-l doresc :)

PS: Weekend minunat si cu mai putine ploi!

Sa ne mai jucam putin...

Desi cu intarziere, am preluat leapsa de mai jos de la Nimeni'.
Hai sa vedem ce iese :)

1. Tu in ce poveste crezi?
Cred ca fericirea este singurul lucru dupa care trebuie sa alergi toata viata si nimic altceva pe lume nu are nici cea mai mica importanta daca nu intrezaresti macar in departare fericirea.

2. Ce film vechi te face sa simti furnici si fluturi pe tot corpul?
Filmul ce se potriveste aceste descrieri este La dolce vita regizat de Frederico Fellini.

3. Ce filme te fac sa razi si sa plangi in acelasi timp?
Hmmm, pai sunt filmele care prezinta prietenia dintre un copil si un animalut, de obicei un catel iar finalul nu e prea fericit. Nu pot sa dau nume pentru ca nu le-am retinut.
Apropo de chestia asta, un prieten imi spunea ca a gasit filmul la care a ras si a si plans....Titanic. A plans tot filmul pentru ca prietena lui la- obligat sa se uite impreuna si a ras la final cand a aparut genericul de bucurie ca s-a terminat. :) Oameni si povestile lor.

4. Ce actor ti-a placut/iti place?
Aici e chiar simplu, Johnny Depp, e un ciudat haios si atat de complex. Expresivitatea lui e greu de egalat.

Dau mai departe pentru: Diana, Georgiana Nitu, Pandhora, Deea, Albastrul Vienez

Drumul pescarusului

In sfarsit o dimineata frumoasa, in sfarsit soare si cer senin, albastru curat cu urme vagi de nori.
De dimineata cand am deschis ochii, am vazut din pat albastrul cerului, apoi un pescarus a trecut in viteza, inca unul si inca unul...sunt multi. De ce cand am fost la mare saptamana trecuta nu am vazut pescarusi? Au parasit marea in cautarea hranei la oras? Le convine sa se certe cu croncanii pentru un colt de paine?
Asta e dovada clara ca si animalele/pasarile sunt materialiste. Deci materialismul nu e uman, e animalic pana la urma.
Ciudat, nu as fi fost de acord cu asa ceva in urma cu ceva vreme, dar cum eu pana nu vad nu cred, am avut nevoie de aceasta dovada.
Din zborul pescarusilor extrag eleganta, din glasul lor, disperarea iar din reactiile lor, eterna calatorie facuta pentru a-si umple stomacul.
Fiecare dintre noi are o tinta, cand o atinge porneste catre urmatoare si tot asa. Dar uneori drumul catre tinta pe care ne-o propunem e mai savuros decat finalul unei asemena caltorii. Asta poate fi motiul pentru care uneori alegem ca unele drumuri sa nu le ducem niciodata la bun sfarsit. Sunt drumurile la a caror finalitate doar visam, diverse scenarii, diverse variante de final ale acestor povesti. De ce facem asta?
Unul dintre motive, ar fi acela legat de sentimentul de dezamagire, un sentiment cu care nu dorim sa ne confruntam. Odata ce am fost dezamagiti nu vrem sa mai simtim a doua oara acest lucru, asa ca visam.
Visand avem un tel continuu, avem la dispozitie un drum pe care il lasam neparcurs, dar pe care ne promitem ca vom pasi intr-o zi.

Aerosmith si Reamonn au electrizat Bucurestiul

Poze facute cu telefonul din pacate, dar nu calitatea ci ideea conteaza si faptul ca am fost acolo si am reusit totusi sa pastrez si prin cativa pixeli atmosfera!

Ne-am postat in fata scenei si am inceput sa asteptam nerabdatori. Lumea se pregatea.


A venit trupa Reamonn!


Si au inceput sa cante.


Si au cantat frumos.


Ne-am simtit bagati in seama :)


In sfarsit, Supergirl!




Si cam atat ne-a fost cu Reamonn

Aerosmith! Aerosmith! Aerosmith! Aerosmith!!!!!!!
Cam asa a inceput concertul Aerosmith de la Zone Arena din Bucuresti. Dar sa o luam de la inceput. Am intrat la 18:00 si pe scena in scurt timp si-a facut aparitia trupa Reamon care a incalzit atmosfera. Melodii superbe, atmosfera, toata lumea fredona fragmentele pe care le cunostea, solistul s-a plimbat pe toata scena si nu a neglijat nici un singur coltisor.
Toate bune si frumoase, termina recitalul, in stilul clasic a flatat fetele din Romania pentru frumusetea lor si a dezvaluit ca e chiar logodit cu o romanca.
Pleaca ei de pe scena in aplauze si imediat navalesc pe scena vreo 7-8 oameni care incep sa adune cabluri, linoleum, apoi intind altele, apare un tip cu o chitara, apoi cu inca una si tot asa pana la a 4-a parca.
Dupa ce toate cablurile au fost intinse, linoleumul curatat in repetate randuri, incepe asteptarea si nerabdarea atinge cote maxime. In timp ce toata lumea statea cu ochii cat cepele catre scena, apare un tip cu o mare fumigena si incepe sa strabata scena centimetru cu centimetru de parca voia sa alunge spiritele rele. Mi s-a parut amuzant si a meritat si el o poza.

Intr-un final, la ora 21:00 cortina cu sigla Aerosmith a cazut, multimea intrat in delir iar in cateva clipe formatia si-a facut paritia pe scena in zbieretele de admiratie ale fanilor :).Deoarece voiam sa fiu cat mai aproape de ei, am luat bilete la Golden Ring si am batatorit locul din partea dreapta a scenei.
O sa fiu sincer, mi-a placut la nebunieeeeee!

A fost atmosfera, a fost spectacol, iar cand Steven Tyler a venit in partea noastra de scena si a intins mana spre public toata lumea a innebunit pur si simplu!
Nu a contat ca am asteptat un pic cam mult dupa ce Reamonn si-a incheiat recitatlul, nu a contat ca nu s-a auzit atat de tare cat mi-as fi dorit si nici nu a contat ca portile au mai stat inchise inca 10 minute dupa ce se temrinase spectacolul pentru ca jandarmii adormisera prin dube cum fac ei in mod uzual, siguranta si incredere, pe naiba.
A fost fantastic! Culmea e ca nu am ragusit de la cat am cantat, nu am facut febra musculara de la topait si durerea de spate care ma cumprinsese la un moment dat nu a mai contat nici macar un pic si as mai fi stat inca 2 ore.
Am avut emotii recunosc, cand trupa a parasit scena fara sa cante Dream on/Sing for the moment. Dar au revenit si am trait clipa cand Aerosmith a intepretat "Dream on" live la cativa metri de mine :)
Nici nu vreau sa ma gandesc ce a fost in locul unde a aruncat Steven articolele vestimentare.
Vocea a fost fara cusur, chitara lui Joe Perry dementiala totul a fost complet. Am simtit bucurie in fiecare clipa si am vibrat odata cu scena.
Au avut puterea de a electreiza publicul in continuu.
Tot respectul pentru energie, tonus, voce, implicare si spectacolul sustinut!

Aerosmith Bucuresti 2010

Cam asa a inceput, din pacate am avut doar telefonul cu mine.



Inceputul concertului.



Cryin



Dream on

A fost 18 iunie 2010.
A fost Aerosmith la Bucuresti.
Am fost acolo si am savurat fiecare clipa la intensitate maxima.
Scena, locatie, sonorizare, lumini si alte detalii luni.
PS: Filmele nu imi apartin, am lasat camera acasa pentru ca nu voiam sa ma intoarca vreun tablagiu de la poarta, din exces de zel.
Ma bucur ca cineva a facut aceste filme si le-a asezat pe youtube sa ne putem bucura de ele si sa ne putem aminti cum a fost. Mi se par cele mai reusite.

Femeia de servici...SUPERioara

Cu totii ne-am lovit la un moment dat de cineva ce ocupa functia de femeie de servici insa se credea mai presus de director.
Am teroarea pe care o poate produce o femeie de servici in vrema claselor primare cand dintre femeile de servici s-a remarcat prin agresivitate verbala si fizica una.
Slaba, mica de inaltime, negricioasa si trecuta zdravan si de a doua tinerete, cu un halat albastru si un batic inflorat pe cap, purta cu ea mereu o matura si privea pe orcine, cu o figura demna de un western cu Clint Eastwood.
Pe vremea aia, copil fiind imi amintesc ca ne alergam pe holuri, mai aruncam unii dupa altii cu buretele de la tabla plin cu apa, mai puneam cosul de gunoi in calea usii si diverse alte nazdravanii. Nici una nu era trecuta cu vederea de femeia de servici ce se ridicase dintre celelalte precum masculul dominant intr-o haita.
Alerga, manuia matura ca pe un adevarat instrument de lupta iar vocabularul era un fel de enciclopedie Larouse a injuraturilor. Uneori, o surpindeam in pauze, pe scara scolii cum statea sprijinita in matura si fuma un chistoc de tigara fara filtru ca si cum tocmai dusese la bun sfarsit o mucna titanica. Probabil mai spalase o buda.
Ne tememam de ea dar ajunsesem sa ii respectam abilitatile cu care incerca sa ne puna la punct in felul ei neortodox, drept urmare am decis sa ii dam o porecla. o merita. Asa a ajuns sa fie cunoscuta printre noi drept Baba Ninja. Cand a aflat ce porecla a primit a inceput sa se umfle si mai si in pene si sa devina mai apriga in miscari si vorbe.
Am schimbat scoala si uite asa am scapat de ea.
De ce mi-am adus aminte? Pentru ca am intalnit si acum dupa 20 de ani, o noua femeie de servici cu pretentii de director. Acra, tacuta, cu privire superioara, invaziva, intra in toaleta fara sa bata la usa, ca doar ala e "biroul" ei iar noi suntem doar niste musafiri nepoftiti care avem tupeul sa intram acolo si sa ne spalam pe maini sau sa folosim vreo buda. Cand vine vorba sa spele pe jos si sa te apropii, zbiara din departare la tine sa mergi pe margini sau sa mergi la alt etaj.
De ce oameni care nu si-au terminat nici liceul se poarta in halul asta cu cei care au ales sa mai invete ceva carte? De ce nu au nici un fel de respect pentru cei care fac locul respectiv sa fie viu si astfel ii dau ocazia sa profeze pe langa ei?
Nu vreau sa fiu inteles gresit, nu generalizez, am intalnit si femei de servici care pot fi numite oameni, pe care merita sa le saluti dimineata cand pasesti spre birou.
CU toate acestea, se pare ca spiritul Baba Ninja e inca viu si cred cu tarie ca si cea de acum m-ar alerga cu matura daca nu ar fi camere prin cladire :)

Ziua Z, Ziua Aerosmith

In sfarsit ziua Z a venit, sau mai bine zis, ziua Aerosmith!
In mod premeditat, am recuperat ore in avans la servici pentru a decola de aici pe la ora 3-4 ca sa am timp sa navighez prin traficul orasului spre Zone Arena unde inca o serie de batranei cu energie debordanta au sa ne distreze pentru vreo 2 ore.
Nu aruncati cu pietre ca le-am zis batranei, am pentru Aerosmith tot respectul. Am crescut cu melodiile lor si le ascultam al petrecerile din liceu si ce mai dansuri suave erau cand din boxe rasuna Crazy iar lumina lasa sa se distinga doar umbre astfel incat puteai fura o sarutare sau mana cobora un pic mai jos de pe mijlocul parteneri care la randul ei te strangea mai aproape. Ce vremuri! Ce amintiri!
Face parte din trecutul meu deci e o mica particica din mine. Nu puteam sa le ratez vizita in tara.
Dar oare va ploua? Nu mai conteaza, poate sa si ninga si sa fie vijelie, tot ce vreau e sa ajung odata in fata scenei unde ma plaseaza biletul si sa cante Steven Tyler :)
Aaa, era sa uit, in deschidere am auzit ca va canta Reamon. Sunt potriviti pentru deschidere, daca stau acum sa ma gandesc, cred ca stiu 3 melodii de la ei: Supergirl, Tonight si Let Go. Sper sa le includa in show-ul lor de deschidere.
Azi nu am chef de nimic altceva si nu stiu cum o sa ma concentrez la birou. TInta mea e sa vad ora de plecare pe ceas si sa ma vad apoi in fata scenei.
Simt doar bucurie ca pot sa ii vad 'face to face' si sa le ascult melodiile cat mai aproape de sursa.
Ne vedem maine cu impresii si poze de la fata locului...sper :)
PS: Mi-ar fi placut si un concert Guns N Roses, dar cum nu au rezistat impreuna, slabe sperante sa se mai intample in viata asta.

O viziune

Rasfoind o carte, o sa scriu mai tarziu care, am intalnit un pasaj care pare sa fie o descriere foarte realista si onesta a ceea ce se intampla in unele cupluri. Desi aceasta stare de fapt exista, toti o neaga si nimeni nu vorbeste despre ea.
„Bărbatul şi femeia sunt împreună de zece ani. Făceau dragoste în fiecare zi, acum abia dacă se mai întâmplă o dată pe săptămână, dar asta, la urma urmelor, nu e prea important: există comuniune de idei, sprijin reciproc, camaraderie. El se întristează dacă trebuie să cineze singur fiindcă ea mai are de lucru la serviciu. Ei îi pare rău când el trebuie să călăto¬rească, dar înţelege că asta face parte din profesia lui. Simt că ceva începe să lipsească, dar sunt adulţi, au atins maturitatea, ştiu cât de important este să menţii o legătură stabilă fie şi în numele copiilor. Se dedică din ce în ce mai mult profesiei şi copiilor, se gândesc din ce în ce mai puţin la căsnicie care aparent merge foarte bine, nu există un alt bărbat sau o altă femeie. îşi dau seama că ceva nu e în regulă. Nu reuşesc să localizeze problema. Pe măsură ce trece timpul, devin tot mai dependenţi unul de altul, până la ur¬mă vine bătrâneţea, ocazia unei noi vieţi se îndepărtează, încearcă să-şi ocupe timpul cât mai mult, lectură, broderie, televizor — dar totdeauna apare discuţia de la cină, sau de după cină. El se enervează uşor, ea tace mai mult ca de obicei. Fiecare înţelege că celălalt e din ce în ce mai departe şi nu pricepe de ce. Ajung la concluzia că aşa este căsnicia, dar refuză să vorbească cu prietenii, trec drept întruchiparea unei familii fericite, care se sprijină reciproc, are aceleaşi preocupări. Apare o amantă ici, un amant colo, nimic serios, desigur. Important, necesar, definitiv este să te porţi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, este prea târziu ca să mai schimbi ceva."
Fragment din Zahirul de Paulo Coelho

Cam asta e imaginea casniciilor pe care le cunoastem de la cei mai in varsta. In ziua de azi insa, randurile de mai sus nu mai sunt chiar atat de actuale. Invocand putin curaj, unii oameni decid sa renunte la ceea ce simt ei ca nu le mai este prielnic, in loc sa incerce sa repare ce s-a defectat. Fiecare alege drumul sau, fiecare isi face propriul drum. Nu se mai poarta sa stai si sa inghiti visand la mari albastre.
Concluzia ar fi ca in ultimele decenii asteptarile legate de casnicie au crescut prea mult si asta aduce cu sine dezamagiri proportionale.
Totul porneste inca din copilarie cand printul si printesa, la finalul povestii, faceau o nunta ca in povesti si traiau fericit pana la adanci batraneti. De acolo se trage ideea ca doar prin iubire poti gasi fericirea. Dar daca nu e asa? Daca e un mot fabricat pe care ne-am blocat la un moment dat? Poate intr-o zi vom afla alt adevar in afara de cel al iubirii.

Reclame de nu stiu ce sa mai cred

Reclamele trebuie sa fie sugestive, sa fie concise si clare si sa il faca pe privitorul sau ascultatorul lor sa ia in considerare produsul promovat.
Daca s-ar respecta regulile astea, totul ar fi cat de cat simplu petnru consumatori, insa nu e chiar mereu asa.
In ultima vreme au tot aparut reclame care dupa ce se temrina, ma lasa cu un semn de intrebare.
Totul a inceput cu reclama la Millenium bank in care canta Holograf. Toate bune si frumoase pana cand apare o tanti in varsta, imbracata in negru, cu nasturi, cravata si buzunare desenate pe bluza, o pana rosie la palarie si o figura incruntata si anosta. Ce-i cu ea? Care e problema ei? De ce apare in toiul petrecerii?
Avand in vedere ca dupa ce apare toti incep sa ii urmareasca miscarile, cred cu tarie ca ea reprezinta rata, care te subjuga si te face sa iti ghidezi toate miscarile de acum incolo astfel incat sa iti poti plati rata.
Bine ca a disparut reclama de care vorbesc pentru ca deja putea provoca cosmaruri.

O alta reclama, de aceasta data cu mesaj bizar, este cea care e pe toate posturile si promoveaza un lant de farmacii.
Aici avem de-a face cu 4 persoanje:
- domnul in varsta ce vrea sa traiasca mai mult -> mesaj clar

- copilul care nu mai vrea sa stranute -> mesaj si mai clar

- doamna respectabila care vrea "o doza de ceva, puterea de-a spera" -> deja incep sa fiu in ceata. Adica daca esti asa deznadajduit te duci la farmacia respectiva, ei te bat pe umar si te incurajeaza iar tu pleci de acolo cu fruntea sus, nu? Poate au si cobinet psihologic mai nou, cine stie. Tot confuz sunt si aici.

- si cireasa de pe tort, femeia in floarea varstei care cere, ATENTIE! "o tableta de iubire, va rog!" -> gata, sunt in ceata complet.
Cum adica vrea o tableta de iubire?
Pai ar putea fi asa, pastile de potenta pentru sotul/prietenul/amantul, pastile anticonceptionale pentru ea (dar nu e plauzibil, pentru ca cere explicit "o tableta" iar acestea nu prea isi au rostul una azi si alta peste o saptamana), sau poate e vorba de pilula de a doua zi care sa anihileze efectul iubirii de aseara cand poate s-a intamplat ceva sau poate nu, dar mai bine iei pilula.
Dubioase de la un cap la altul unele reclamele. Si cand te gandesti ca ele au fost alese drept cele mai reusite pentru un anumit produs, te intrebi oare cum arata cele care nu s-au calificat?
Si uite asa la finalul unui calup publicitar, ajung sa ma intreb daca nu cumva e ceva cu mine. Sa fie oare vina mea ca nu mai inteleg reclamele?

Necuvantorul potrivit

E minunat ca atunci cand treci pragul casei, un suflet care te-a asteptat toata ziua te intampina cu bucurie in ochi si dorinta de joaca.
Un catel va alerga spre noi dand voios din coada si va dori sa isi manifeste afectiunea in singurul mod pe care il cunoaste si de care este capabil, umplandu-ne mana de bale. Dar nu il putem certa si nu putem fi suparati pe el chiar daca sare pe noi si ne agata din greseala haina. Ne iubeste si ne-a asteptat toata ziua.
Pisica va sta si ea cu nasul in sus privindu-ne chipul, imediat ce pasim in casa. Venita probabil de curand din culcusul ei sau din pat, unde a stat intinsa precum o printesa, e calda si inca usor adormita. Dupa ce se asigura ca am inchis usa si nu mai plecam nicaieri, paseste agale in centrul sufrageriei, se intinde iar apoi se tolaneste exact in mijloc, pentru ca nu cumva sa treci pe langa ea si sa nu o vezi. Nu vrea mult, vrea o mangaiere. Imediat cum mana ii atinge blanita, incepe sa toarca incontrolabil de fericire.

Pe langa catei si pisici, putem sa ne gandim si la pestisori, porcusori de Guineea, hamsteri si de ce nu papagali.

Ce companion e cel mai potrivit pentru fiecare dintre noi?
Pai e simplu, daca suntem persoane active si dupa o zi de stat la birou avem energia sa iesim la o plimabre sau chiar sa alergam in parc, categoric un catel este alegerea potrivita. Stiu ca poate unii vor spune, ca un catel in apartament e chinuit. Nu este mai chinuit decat cel care sta la curte si are un areal redus in care se misca de dimensiuni mai mici decat cele ale unui apartament.
Un catel necesita educatie si activitati care sa-l implice si sa il faca si pe el sa fie activ. Un catel solicitat este fericit, simte ca ia parte la ceva, ca se joaca si ca e util.
Un catel necesita minim 3 plimbari pe zi a cate minim 30 minute fiecare asa ca includerea acestor iesiri in program este imperativa.
Pentru cei care sufera destul de des de maladia cumplita "birou-pat" si nu mai au nici un fel de energie cand vin de la birou, pisica este cel mai mare companion care necesita mai putina activitate. In locul ei, puteti opta pentru pestisori, hamsteri sau porcusori de Guineea.
Pisicile se descurca usor cu nevoile fiziologice, invata repede sa foloseasca ladita cu nisip, pe cand motanii vor tinde uneori sa isi marcheze teritoriul, ceea ce nu e de ignorat.
Nu recomand nimanui sa se inhame la ingrijirea unui animalut de companie daca simte ca are un program prea incarcat sau nu are timp nici macar pentru el/ea.
A te asigura ca nu ai vreo alergie la blanita/penele/puful unui animalut de companie este un primul pas pe care trebuie sa il faci. Chiar daca iti doresti o anume rasa de pisic de exmeplu dar la blanita caruia dezvolti o alergie, priveste spre alte variante. Toate sunt suflete care nu stiu sa minta si vor oferi iubire neconditionata in schimbul catorva minute de joaca pe zi si pentru un pumn de mancare.

Misterul din Shutter Island

Se spune ca trairile trezite de un film nu sunt nici pe departe la fel de puternice ca cele trezite de o carte. E cat se poate de adevarat, detaliile regasite intr-o carte nu vor putea fi cuprinse intr-un film la fel de amplu, iar daca ar fi cuprinse le-am trece cu vederea canalizandu-ne spre actiune.
Sunt adeptul comediilor si animatiilor, insa uneori imi place sa vad si altceva. Asta este motivul pentru care aseara am ales sa arunc niste timp, vizionand Shutter Island. Primul lucru pe care il pot spune despre acest film, este ca Leonardo DiCaprio interpreteaza excelent rolul care i se potriveste ca o manusa. Filmul este intens, cu aspecte de cosmar si cu mesajul ca viata este surprinzatoare. Imaginea ospiciului este asemenatoare cu inchisoarea Alcatraz, tarmurile neprietenoase, peisajul in care domina stancile si totusi vegetatia este abundenta si ma duce cu gandul la insula ce a servit drept decor pentru ultima versiune a lui King Kong in viziunea lui Peter Jackson.
Filmul incepe ca un banal film politist, doi detectivi ce investigheaza o disparitie misterioasa si inexplicabila. Actiunea merge uneori prea repede, alteori prea incet, cosmarul se instaleaza treptat si devine elementul cheie al filmului.
Se spune ca ploaia are puterea sa spele totul si aici ploaia ocupa un loc important, devine vijelie iar apoi uragan si cu toate astea, nu poate spala si nu poate sterge amintirile unui om chinuit de fantomele trecutului.
Mi-ar place sa continui si sa dau in vileag si finalul, insa nu am s-o fac de dragul celor care nu au reusit inca sa vada filmul. Ar fi pacat sa stric eu tot farmecul.
Desi are 2 ore, consider ca merita acest tribut din partea noastra.
E un film ce necesita de multe ori atentie, rabdare si placere pentru mister, implicare si dorinta de cunoastere.
O sa divulg totusi o bucata ce nu ajuta la deslusirea finalului. Detectivul se intalneste la un moment dat cu seful politie de pe insula iar acesta se ofera sa il duca la o cladire in jeep-ul sau. Pe drum incepe intre cei doi o discutie legata de Dumnezeu si violenta oamenilor, acestia din urma fiind toti capabili de violenta extrema indiferent de natura firii lor in viata de zi cu zi. Seful politiei, afirma ca Divinitatea adora violenta. Care ar fi motivul pentru care e atata violenta pe lume? Un alt argument dupa aceasta intrebare sta in ritualurile de sacrificiu si ofrandele aduse de-a lungul timpurilor diversilor zei si chiar lui Dumnezeu. Dar cum cui pe cui se scoate, violenta poate fi combatut exclusiv cu violenta. Discutia dintre cei doi se termina la finalul calatoriei cand detectivul e intrebat:
"- Ai putea sa ma opresti, daca in clipa asta mi-as infige dintii in ochii tai, in timp util cat sa nu te orbesc?
- Incearca si vom vedea!" satisfacut de raspunsul primit, seful politiei zambeste si se declara mai mult decat multumit de raspunsul ce l-a primit. I s-a confirmat ca pana si acela ce pleda impotriva violentei era in adancul lui o fire violenta.
Sa fie asta esenta intregului film? Uneori suntem capabili de lucruri pe care el credem imposibile insa de fiecare data acestea ne raman in amintire la fel de vii ca in clipa in care le-am infaptuit.
Singurul indiciu pe care il mai dau despre acest film este ca surprinde precum un film mai vechi pe care l-am vazut prin 2001, The Others, cu Nikole Kidman.

Calutul de mare

Natura nu inceteaza sa ma surprinda, placut sau neplacut. E puternica si de neclintit in deciziile pe care le ia dar si gingasa si firava uneori.
Sfarsitul de saptamana se anunta torid, asa ca de ce nu, o evadare de o zi pana la malul marii. La 7 dimineata ne-am imbaracat si la 9 jumatate parcam pe o plaja aflata intre Mamaia si Navodari, in speranta ca acolo densitatea de oameni pe metru patrat e mai redusa. Nici o sansa aparent, insa cand am privit mai atent in zare, spre statiunea lui Mazare, mi-am dat seama ca se putea si mai rau.
Bucuria revederii marii a disparut repede, nu era primitoare, neteda precum un lac si tulbure cat de mult se putea. Asta e, ne-am zis, am ajuns si trebuie sa ne bucuram de ziau de azi asa cum este, ce rost ar avea sa strambm din nas si sa facem pe nemultumitii. Am lenevit sub umbrela deoarece soarele ardea cu putere si ne-am calcat de cateva ori pe inima intrand in apa "curata". Aproape de tarm, mai veneau din cand in cand mici grupuri de alge, salata de mare inca nu e la prim rang.
Printre ele, am zarit o silueta ce semana cu o creatura pe care o vazusem doar la televizor. Da, recunosc, nu am mai vazut un calut de mare in Marea Neagra. Asta sa fie semn ca e mai putin poluata? Ma indoiesc. Mi-ar fi placut sa il vad innotand insa pentru el, curentii ce-i purtau trupul firav era singurul mod in care se mai putea misca.
Ce faptura delicata si complexa e acest calut de mare, ce infatisare nobila are chipul lui, numele l-a primit pe buna dreptate...dar e atat de mic.
Minutiozitatea cu care natura plasmuieste viata pe pamanutul pe care si noi pasim este surprinzatoare. Bineinteles ca si omul este o masinarie complexa, insa datorita numarului mare de oameni, nu mai suntem deloc uimiti cand vedem un simplu om. Raritatea evidentiaza, atrage atentia si te face sa te gandesti.
De ce existenta lui a fsot curmata...nu vom afla niciodata, dar chiar si neinsufletit, uimeste si in tristetea care m-a cuprins ca nu il voi vedea niciodata innotand, era si un ciudat sentiment de liniste.
Ultima oara cand am intrat insa in apa, o fetita ce privea luciul apei a atras privirile mai multor oameni zicand "Un calut de mare!"...am facut cativa pasi pana la locul unde era si am vazut inca un calut de mare, acesta innota si am putut sa zambesc cand toti l-am urmarit in tacere cum se departeaza iar apoi se peirde in adancuri.

Inima de vanator

Il vad...hai indrazneste, inca putin!
Nu ma deranjati!
Oare el ma vede? E cu un ochi spre mine si totusi priveste inainte.
E al meu, il pot dobora intr-o clipa...ah, daca nu ar fi geamul asta, daca as putea sari pe el cum am facut acum 3 ani cand nu era un geam intre noi. Stiu ca sunt o pantera, mai mica si mai grasuta...dar tot pantera ma numesc.
Il urmaresc, stie ca il voi lasa sa scape...insa doar de data asta.
Mrrrau...

Lunetistul pufos

E dimineata din nou, iar lumea inca doarme.
De ce oare nu se joaca cu mine mai mult cand vin si ei acasa? Gata, nu mai pot sa dorm pe coltul asta de canapea.
Eeeei! Ce noroc! Am gasit mingiuta mea de hartie. De cand n-am mai vazut-o. S-o fugaresc, sa o arunc si-acum sa ma reped la ea.
Ai fost o colega de joaca buna, mingiuta de hartie, dar acum ce sa mai fac? Putin alpinism nu strica iar miscarea imi face bine ca sa nu mai rada de mine mereu si sa nu se mai ia de burta mea.
Si astfel, dupa cateva labute, ca nu le putem zice pasi, negresa cu blana scurta, a ajuns in bucatarie. S-a ghemuit, s-a concentrat si a sa sarit, chiar pe masina de spalat, apoi usor pe frigider si-apoi tot simplu pe dulapul suspendat. Si ce-a facut ea mai apoi? Ei bine nu va intrebati, va spun c-a adormit instant dupa urcusu-ndelungat.
Intr-un final noi ne trezim si ne-ntrebam, unde-i pisica? O cautam si o strigam, iar marsava nu zice nimica.
Ridic privirea-n sus domol, catre-un posibil ascunzis si vad urmaritorul cel pufos privindu-ma din ascunzis.
Ea stie ca e camuflata si nimeni nu poate s-o vada de s-ar chinui si un an, doar si-a facut urechile aeroplan.


Nota: Cautatul pisicii dimineata e un obicei ce se repeta la noi in casa in diminetile cand face pe inabordabila. Acest obicei dateaza de acum 3 ani, cand intr-o dimineata nu am gasit-o in casa, ci in tufele de langa balcon. Sarise de la etajul 7. A pierdut o viata, iar dupa 3 zile era la fel de zglobie ca inaintea saltului mortal.

Petarde si pocnitori mondene

Mi-am propus sa nu mai pierd timpul la tv, insa aseara cand am ajuns acasa, televizorul era deschis la emisiunea lui Maruta, "Barfa & scandaluri hour" in nici un caz "Happy hour".
De data asta in prim plan nu mai era Viorel Lis, faraonul vesnic tanar, ci alt persoanl cu aceleasi initiale culmea VL si anume Varciu Liviu. Revazandu-l si pe el, incep sa cred ca cei cu initialele astea au cu adevarat probleme.
El are o suferinta. A plans-o intai pe canapeaua lui Maruta, apoi a inceput sa isi revina iar acum se simte detasat de ea, insa tot o pomeneste pe cea la care el visa ca ii va sta alaturi pana la sfarsitul vietii, Adelina.
Dar Adelina avea de la inceput alte planuri. Ea stie ca tot ce are mai de pret si anume trupul ei are o perioada scurta de valabilitate si odata ce aceasta eprioada se apropie de sfarsit e fortata saraca de ea sa ia masuri si sa incerce sa urce in paturi din ce in ce mai inalte, cat o mai tin incheieturile. Paturile sunt inalte de la banii indesati al saltea de diversii proprietari, asta le da altitudine.
Am fost rau? Nu am vrut, dar e cat se paote de evident ca toate domnitele promovate pe te miri unde, care sunt implicate in tot felul de scandaluri au un singur tel si anume sa isi creasca pretul.
Mai grav e ca unii le promoveaza si le includ in categoria "vedete".
Dar Adelina zambeste si varsa o lacrima in coltul ochiului in timp ce pozeaza in Playboy. Cine a vazut pictorialul de acolo, a observat cat de indurerata e dupa ce Liviu a sedus-o si apoi a abandonat-o in bratele unui fotbalist cu portofelul plin care cu ocazia asta si-a mai bifat un trofeu in palmares.
Tot e bine ca si fotbalistii nostrii castiga trofee, chiar daca nu mai fac asta in sportul pe care il practica, de foarte multi ani.
Finalul este fericit pentru toate persoanjele din poveste.
Liviu isi cauta o noua stea printre fetele simple din popor care nu pot sa inteleg cum de nu isi dau seama, cat sunt de penibile in incercarea disperata de a-i intra pe sub piele direct in inima sau mai exact direct in portofel.
Adelina s-a lansat pe orbita si putin ii mai pasa de rampa de lansare numita Liviu Varciu. Acum graviteaza fericita pe copertile revistelor de scandal si prin paturile cui ofera un pret mai bun, iar in timpul zilei cica lucreaza pe post de mobila la o emisiune prezentata parca de Mihai Morar unde zambeste tamp fara sa scoata vreun cuvant si isi repeta probabil in minte "Inspira, expira".
Fotablistul pe care nici nu stiu cum il cheama si nici nu ma intereseaza, a mai infipt un trofeu in peretele cu exemplare cazute in raza pustii lui, asta suna a altceva, dar o las fiindca se potriveste prea bine.
Sunt rautacios sau poate invidios pe succesele altora in munca si nu numai?
In nici un caz, sunt doar realist si un pic mai putin visator azi avand in vedere ca e vineri si trebuie facute cu luciditate ceva planuri de weekend :)
Weekend placut!

PS: Dar oare celalt VL, faraonul vesnic tanar care isi vinde mobila, venerabilul domn Viorel Lis, ce face la ora asta?

Visul boreal

A mai trecut o zi...si ce folos? Fiecare dintre noi va reveni in curand in acceasi casa, la aceeasi masa si se va tolani probabil in aceeasi canapea ascultand muzica sau privind inutilitatile de la tv. Ei, macar gelul de dus e unul nou si cand iesim din baie pielea are alt parfum.
De ce a mai trecut si ziua asta? Daca planetele aveau ceva sa ne spuna pun pariu ca ar fi facut-o trimitand o cometa sa ne brazdeze cerul sau organizand o ploaie de stele la lasarea intunericului...dar asta stim ca nu se va intampla, cel putin in coltisorul nostru de lume.
Ce-ar fi daca am avea macar odata pe an, posibilitatea de a vedea aurora boreala? Ar fi cam anapoda, daca am vedea asta din Romania, polii nu prea ar mai fi la locul lor.
Mi-am promis acum ceva vreme, cau na din excursiile existentei mele trebuie sa includa si o destinatie aproape de cercul polar si aurora boreala.
E ceva care in toate pozele pare a fi un trucaj ieftin, nu e deloc credibila. Poate natura sa plasmuiasca asa ceva?
Asta o face mai speciala si dorinta de a o vedea pe viu creste odata cu trecerea timpului. Nu o sa ma apuc sa descriu cauzele aparitiei fenomenului, se gasesc peste tot asa ca ce rost are sa dau copy paste. Daca ar fi facuta din licurici ar fi nevoie de mobilizarea tuturor licuricilor pentru a o contura atat de amplu, dar nu au fost ei folositi pentru a-i da nastere.
Eu cred ca asta e o mare hiba a noastra, incercam sa patrundem prea mult natura lucrurilor in loc sa ne bucuram de ele, incercam sa le pastram pentur noi si uitam ca valoarea lor e maxima atunci cand se petrec si nu cand le-am pus intr-o rama.
Spre exemplu, am fost cu un amic la un concurs auto. Si-a adus camera ca sa filmeze si a privit tot evenimentul prin micul ecran cu cristale lichide. La sfarsit il dureau ochii si nu se putuse bucura de nimic, dar era fericit ca are amintirea. Amintirea a ce? A unui lucru pe care nu l-ai vazut direct nici macar cand s-a intamplat?
Si mie imi place sa imortalizez clipe, insa mereu imi rezerv timp sa le si traiesc.
Viata e mai frumoasa in direct, decat va fi vreodata prin cei mai capabili ochelari 3D iar natura ofera cele mai frumoase efecte speciale ce nu vor fi egalate de tehnologia trucajelor niciodata.
A mai trecut o zi, am fost cumva utili lumii ce ne-nconjoara?
Am privit-o, am mai aruncat un amblaj la gunoi, am poluat aerul miscandu-ne pana la servici iar apoi acasa, am mai visat la pistele de bicilete promise si la aurora boreala.
Se va lasa seara in cateva ore si atunci vom fi indreptatiti sa visam dupa pofta inimii. Tu ce vrei sa visezi?

Stabilitate si aventura

Dragostea e o stare euforica in care ne place sa cadem cat mai des cu putinta, sa ne cufundam in ea si sa ne pierdem intr-o stare de plutire nemarginita.
In viata noastra insa mai avem nevoie de ceva, e un element ciudat care ne face sa ne intoarcem cu susul in jos deseori si sa ne rasucim iar si iar manifestandu-ne nemultumirea ca nu e tocmai cum vrem. Inca din copilarie, povestile ne transmit mesajul sublim al dragostei, al perechii vesnice si asa ajungem sa ne dorim siguranta si stabiltiatea.
In adolescenta ajungem sa descoperim aventura care ne anima si ne da fiori noi despre care nu credeam vreodata sa fie atat de puternici. Si toate astea deoarece jocul seductiei este cel mai placut din lume.
Ajungem apoi la maturitate la o rascruce, suntem pusi sa alegem intre siguranta povestilor din copilarie si aventura din perioada nebunatica a vietii noastre, adolescenta. Le dorim pe amblele, am vrea sa convietuim cu ele impreuna ina celasi timp, sa le punem fata in fata si sa le explicam ca ele impreuna sunt liantul pieselor de puzzle ce alcatuiesc fericirea noastra.
Incercam in zadar, nu le putem include simultan in viata noastra, ele au
voita proprie, vin si pleaca dupa bunul plac.
Poate asta e cheia, altfel cum am mai putea dori aventura cand avem doar stabilitate si invers.
Secretul celor doua este sa alterneze, deoarece impreuna nu convietuiesc, sunt intense si au forte egale si se resping cu forta precum doi magneti pe care ii apropiem unul de altul cu aceeasi poli. Daca nu stim cum sa le alaturam, in urma lor nu ramane nimic, decat deziluzia a ceea ce a fost si un mare gol.
Pentru a le avea pe ambele sunt necesare calitati de jongleur, cand atingem unul din aceste elemente, celalalt trebuie sa fie obligatoriu departe de noi.

Ceasul desteptator, victima sigura

In fiecare dimineata nenumarate ceasuri suna si radiouri pornesc, toate avand acelasi scop nobil, sa dea startul in cursa numita "o noua zi". Daca in sport, cei aflati in competitie, uneori fura startul si dau sa plece mai devreme, aici lucrurile stau exact pe dos, oamenii prefera sa mai leneveasca un pic, nu mult, dar macar un pic ar fi destul.
Astfel in fiecare dimineata unii descopera ca au instincte criminale si pun perna peste ceasul care suna isteric cu dorinta sa il sufoce si sa nu il mai auda scotand un sunet. Ceasul nu se lasa si suna in continuare, facandu-l pe agresorul din pat sa isi dea seama ca soneria nu are nevoie de aer pentru a-l deranja. Renunta la perna si risca sa isi lase amprentele la locul crimei. Cu ochii inca inchisi, intinde mana pe noptiera unde se afla scandalagiul si la intalnirea cu el se pot indeplini mai multe scenarii:
- omul poate continua sa isi verse nervii pe bietul desteptator pe care tot el l-a programat sa sune si il va azvarli cu sete catre cel mai apropiat perete, desavarsind crima deloc perfecta. Criminalaul regreta fapta si de obicei nu o repeta, avand in vedere ca nu ii place sa cumpere mereu ceasuri desteptatoare sau telefoane mobile folosite cu succes pe post de cucurigu matinal.
- somnorosul personaj isi da seama de utilitatea ceasului agitat si galagios si il opreste pur si simplu, deschizand ochii pentru o noua zi.
Trezindu-ne devreme se zice ca ajungem departe. Tindem sa nu credem vorba asta deoarece stim cu totii in ce directie plecam dimineata si de cele mai multe ori nu e chiar asa departe.
Dar daca vorba asta se refera al altceva, daca se refera la un stil de viata sanatos si are insemnatate pe termen lung si trezitul devreme iti da sansa sa iti micul dejun peste care majoritatea oamenilor sar tot mai des?
Ceasul desteptator ne ajuta dimineata dar se pare ca nu destul, ar trebui sa invete sa prepare si un mic dejun pe placul fiecaruia.
Pe locuri, fiti gata, Start!!!

PS: Sunt haioase ceasurile care fug de la locul lor cand incep sa sune pentru a se salva de furia oarba a cuiva inca adormit, sau cele invelite in materiale moi pentru a rezista socurilor la care sunt supuse in unele dimineti. Solutii exista pentru orice.

Si locul doi conteaza

Fara locul doi, nu ar exista niciodata primul loc.
Se spune deseori "Ce folos ca esti pe podium? Daca nu ai primul loc, nimeni nu te observa." Undeva un sambure de adevar exista, de observat cu siguranta te observa cei ce privesc podiumul, insa in memoria tuturor ramane doar locul intai.
Sambata seara am observat doua flacari firave, erau la fel si totusi ceva o clasa pe una in fata celilalte.
Eu am decis insa sa nu retin locul intai.
Si cealalta flacara are o lumina unica iar frumusetea e subiectiva.

La multi ani copii! 1 iunie fericit!

La multi ani copii!!!
Hai sa ne bucuram de ziua noastra, hai sa zambim pentru a face soarele sa rasara si sa indepartam norii de pe cer.
Sufletul nostru va fi mereu cel de copil, gandirea noastra doar se modifica si evolueaza. Putem sa ne pastram inocenta, spontaneitatea, veselia, optimismul si vitalitatea oricare este varsta noastra biologica.

O sa vina o ploaie...a si fost

In timp ce orele treceau si finalul programului de lucru se apropia vertiginos, ieri, am observat cum lumina de afara tot scade in intensitate si plafonul de nori coboara tot mai jos.
Vazand eu ca nu-i de gluma, am incercat obligat fortat sa imi imbunatatesc timpul de la birou catre casa.
Am rupt usa mai devreme dandu-mi seama ca nu am nici umbrela prin masina iar loc de parcare in fata blocului, slabe sperante sa prind. Odata iesit din cladirea in care am biroul, peisajul ce mi s-a infatisat era si mai sumbru decat il vazusem eu de la geam, asa ca grabesc pasul spre masina. Deschid usa, ma asez la volan, fac cateva reglaje pentru a avea un control mai mare asupra sa cu gandul ferm sa nu conduc deloc plictisitor pana acasa. Cursa a inceput, dupa cateva secunde de cand iesisem din parcare, goneam in mare viteza cand de-o data suna telefonul ce imi aduce aminte ca aveam de facut si ceva cumparaturi pe drumul spre casa. Rostesc printre dinti cateva vorbe dulci si continui si mai motivat sa plutesc printre masini gandudu-ma deja de unde sa fac cumparaturile. Semafoarele mi-au fost prietene neffind nici unul care sa imi arate altceva decat culoarea verde. Ajung la unul din supermarket-urile din cartier, arunc intr-un cos in mare viteza tot ce aveam de luat si a prezint la casa unde culmea nu era nimeni. Cerul deja era acoperit, eram la marginea norului, in partea intunecata deja se vedea o perdea de apa. Imi musc buza pentru ca mi-ar fi palcut sa am camera cu mine sa pot surprinde acel tablou si continui sa merg grabit spre masina deja gandindu-ma ca aproape am reusit sa ajung acasa si daca am noroc poate reusesc sa fac si poza dorita. Urmeaza un drum intens si scurt in care deja o vijelie cumplita se instalase iar praful parea sa fi inlocuit cu desavarsire aerul (inca odata se dovedeste ce oras curat avem). Loc de parcare, evident gasesc la 3 blocuri mai departe dar nu-i nimic inca nu ploua, am si intrecut putin marginea norului si mai am timp sa pun mana pe camera daca merge liftul. Inchid titiul care m-a slujit conform asteptarilor dovedindu-si din nou agilitatea si forta de fiecare data cand i-am cerut-o.
Dupa cateva minute de mers pe jos prin vijelia ce ma ajunsese din nou in care gandeam ca ce bine ar fi sa nu imi cada vreo bucata de copac in cap, am ajuns la scara blocului si liftul batran m-a purtat pana in fata usii.
Descui, las cumparaturile jos, imi arunc pantofii, pun mana pe camera avand speranta ca acumulatorul sa fie incarcat si din cativa pasi sunt pe balcon.
Nu m-am cronometrat, dar am ajuns acasa inaintea ei, ploaia abia acum urma sa vina iar vijleia pare ca se oprise de partea celalata a blocului.