Monday, June 28, 2010

Strajerul de la Robinson


E vara si totusi sentimentul de toamna predomina in jurul nostru. Ploi necontenite, cer incarcat si greu, dor de duca si uneori lipsa oricarui chef de a face ceva oricat de mic si neinsemnat ar fi.
Sambata am decis sa ies din apasatorul gri al orasului si sa redescopar prospetimea muntilor pe banala Vale a Prahovei care e atat de la indemana.
M-am asezat al volan fara nici o tinta anume, fara nici un gand decat acela de a lua o pauza, de a-mi mai aseza pasii unul in fata celuilalt pe unde umblam cu ai mei in concediile comuniste de cate 2 saptamani in care ajungeam sa ne si plictisim spre final.
Drumul aproape pustiu m-a facut sa ma gandesc ca tot orasul pornise in directia opusa, spre malul marii, locul unde din ce in ce mai putine locuri seamana cu cel pe care il caut mereu cand ma gasesc acolo.
Cu cat ma departam de oras, temperatura scadea, cerul insa isi pastra culoarea si puritatea, norii fiindu-i straini.
Am ajuns in Sinaia, un loc prea aglomerat pentru ceea ce cautam, am trecut prin Busteni, aceeasi atmosfera imbacsita dar deja cerul era total schimbat. Norii josi ascundeau varful unde se gasesc Babele si Crucea. Lumina difuza era odihnitoare si paream a fi pe drumul cel bun in cautarea locului pentru care am parasit orasul.
Asa am ajuns in Predeal, stiu ca e la fel de banal insa doar mai departe. Am deschis geamul si imediat am simtit aerul taios de munte, rece si aspru asa cum il stiam odinioara. Inca era acolo. Am parcat si am pornit la pas pe sub cetina brazilor inmuguriti. Verdele crud din varfurile ramurilor se simtea in fiecare respiratie iar entuziasmul m-a facut sa merg cu haina deschisa o buna bucata de vreme, lucru pentru care am platit pana acum cateva pachete de servetele si cateva ceaiuri. Dar nu conteaza, fiecare pas a meritat.
Un popas inspirat a fost restaurantul hotelului Robinson unde am luat masa de pranz dupa ce paznicul impunator de pe perte ne-a permis sa intram. La intrarea in sala de mese, strajer statea mandru un fost urs din care acum ramasese doar blana si capul imens. L-am privit cu respectul cuvenit si abia apoi am putut trece mai departe. Recomand locatia pentru servire, ambianta, intimitate, preturi si calitatea preparatelor. Fara cusur.
Am continuat mica plimbare pe doua picioare dupa ce mi-am luat ramas bun de la urs si i-am multumit pentru ospitalitate, in ciuda coltilor pe care ii tinea la vedere.
Cerul era tot mai acoperit, vantul se intetea si deodata am dat peste un fenomen mai apropiat iernii si sfarsitului de toamna...burnita. Picuri mici de apa rece imi biciuiau fata insa nu conta. Eram in locul pe care l-am vazut cu ochii mintii cand m-am trezit dimienata deindata ce prima raza de soare mi-a gadilat genele.
Strazile erau tot mai pustii si rarori mai intalneai un om.
Am vazut un o familie la un moment dat, fiecare din ei mergea singur. Parintii pe la 38-40 de ani iar copilul, un baietel undeva la 8-9 ani. Dintr-o privire scurta le-am zarit tuturor ochii.
In privirea ei, se citea o intrebare, "unde as fi fost oare acum daca in urma cu multi ani tineam de mana alt baiat?" iar apoi o mare de visare cu un strop de dezamagire.
Ochii lui spuneau "abia astept sa ajung sa vad meciul si sa mai beau o bere!" A ajuns sa fie fericit doar cand paseste in alt univers dearte de familia lui. Mereu vrea sa fie departe de ei desi sunt impreuna acum. Se gandeste la ce bine s-ar simti cu amicii lui de pahar si ce frumos ar fi meciul daca ei toti ar fi impreuna ca in evadarile pe care le planuiesc cu atata minutiozitate cand sunt acasa.
Copilul era intrebator, nestiutor, fericit ca ambii parinti ii sunt alaturi si e departe de scoala. Ar vrea sa se joace cu alti copii dar ei nu exista, vede leganele ruginite din parculetul de joaca pe langa care tocmai paseste si nu intelege cum de au ruginit toate de acolo. De cand oare nu s-a mai jucat cineva cu ele? Nu i-ar displace ca parintii lui sa il atraga intr-un joc, dar stie ca ei sunt apasati de griji...i-a vazut suparati si nu vrea sa ii deranjeze, asa ca se bucura ca sunt impreuna si atat.
Mergand incet, am ajuns la masina, frigul imi intrase in oase, dar cum? E totusi sfarsitul lui iunie. Dau drumul la caldura si pornesc spre oras, totusi diseara vreau sa ascult Nothing else matters Live la Romexpo.

2 comments:

  1. Peste doua luni va veni iarna...
    la munte...

    ReplyDelete
  2. oriunde mergem luam cu noi ganduri,regrete,dorinte.....si...invariabil ne spunem ca daca...la momentul X faceam o alta alegere acum....hehehe...eram departe...uitand ca exista posibilitatea ca ACEA alegere sa fie cu mult...mult mai putin fericita....
    paraca vad ochii acelui copil....si ma intreb...peste 30 de ani....va simti,va gandi ca si tatal lui?
    mai mult ca sigur ca.....

    ReplyDelete