Intamplari din alte timpuri si locuri

Am copilarit la bunici, pe intinderile Campiei Romane, alergand pe dealuri inverzite in toiul verii, coborandu-le in viteza cu sania pe timp de iarna si scaldandu-ma in apele reci ale unui rau numit Vedea care azi nu mai reprezinta mai mult de o un fir de apa ce se contureaza timid la cate o ploaie mai apriga.
Poate ca am un moment de nostalgie crunta, insa imi lipsesc acele vremuri cand grija mea era sa ies cat mai repede din casa pentru a alerga incolo si incoace cu alti copii de varsta mea.
Pe timp de vara, fugeam deseori la rau si saream in locurile cu apa mai adanca folosindu-ne de ramurile salciilor din zona in timp ce il imitam pe Tarzan.
In alta zi luam fiecare cate un bat mai lung cu putina guta si mergeam cam 5 km pana la un lac unde pestii erau cat gainile, mari si vesnic infometati. Ajunsi acolo, inarmati cu sculele astea profesionale si vreo 4 rame gasite la locul faptei pe sub pietrele mari si grele, reuseam in cateva ore sa capturam cativa pesti durdulii ce erau predestinati sa ajunga in tigaia bunicii sau sa se materializeze in supa.
Mereu la intoarcerea de la lac, drumul parea mai scurt. Explicatie logica nu am gasit vreodata, mai ales pentru ca eram obositi si nemancati iar talpile goale parca nu gaseau ratiune pentru care sa se odihneasca si ne purtau in graba spre casa.
Dupa o baie facuta cu apa incalzita pe foc si cateva exercitii de contorsionism in care cu o mana tineam ibricul cu apa iar cu cealata ma sapuneam in graba, urma masa ce era punctul culminant al zilei. Aici se mai gaseau si unii vecini veniti la vorba pe care ii uita Dumnezeu pe acolo ore de-a randul si in mod firesc, erau bine veniti si la masa.
Imi mai amintesc cum dupa masa ieseam la poarta in linistea noptii si priveam cerul. De atunci nu am mai vazut atatea stele. Mi-ar fi placut sa le cuprind si sa le pot pastra pe toate pentru a ma putea uita la ele iar si iar ori de cate ori doream eu. Dat nu s-a putut se pare, pentru ca de fiecare data cand privesc cerul, parca sunt tot mai putine de la an la an.
Ploile erau si pe vremea aia o bataie de cap si tin minte cum ulita ingusta ce ducea spre deal se umplea cu apa si namol iar oamenii veneau cu animalele de la camp in mare graba.
Odata am prins o asemenea ploaie in timp ce veneam de la pescuit. Nu plecasem inca de la balta cand cerul parca s-a despicat si o cantitate impresionanta de apa a inceput sa se reverse. Am lasat cu totii undite si tot ce mai aveam si ne-am refugiat in cea mai apropiata padure. Priveam cum langa noi cerul era plumburiu iar un pic mai incolo albastru si senin. Imi aduc aminte ca padurea in care eram se afla la marginea unui lan de grau. In lan erau si maci iar prezenta lor parca dadea viata acelui desert monocrom. Dupa primele minute nici un mac nu mai era in picioare. Mai incolo, in mijlocul lanului era un copac inalt. Cum a crescut el asa singuratic nu stiu, sau poate nu a fost singur si omul a intervenit lasand orfan bietul copac. Dupa fiecare tunet care zguduia pamantul se cobora si cate un traznet amenintator. Unul a lovit copacul chiar sub ochii nostrii ingroziti. Atunci am invat ca nu e bine sa stai langa copaci inalti plasati in camp deschis. Acesta a supravietuit, pierzand insa o importanta parte ce s-a prabusit la pamant din cauza traznetului.
Orice ploaie de vara trece repede si aceasta nu a facut exceptie. Speriati am pornit spre sat. Dupa o bucata buna de drum am inceput sa pasim prin tarana uscata semn ca ploaia nu ajunsese in acele locuri. Soarele era din nou stapanul absolut al cerului si revederea sa ne-a bucurat pentru ca pana acasa ne-a uscat hainele. Am primis fiecare sa nu povestim nimanui ce am patit in ziua aceea deoarece riscam sa ne fie interzise plimbarile la lac. Nimeni nu s-a opus si am mai petrecut acolo multe zile calduroase de vara.
Cred cu tarie ca inocenta si inconsitenta de care dam dovada in primii ani de viata, ne ofera cele mai placute amintiri ce continua sa salasluiasca in sufletele noastre pentru totdeauna.