Imi folosesc aripile

Sunt momente...cand vreau sa ma ridic de la birou, sa imi inchid laptopul sa il las acolo ca si cum m-as intoarce repede si sa imi pun haina pe umeri in timp ce pasesc spre usa ce ma desparte de tot ce numesc "viata".
Desi poate nu ne dam seama, cu totii simtim asta mai devreme sau mai tarziu. Imi place ceea ce fac, e interesant, interactiv si uneori ma pune in situatii pe care trebuie sa le abordez cu delicatete si dibacie...dar vreau sa fug.
Am in minte imaginea aceea a masinii clasice, decapotabila ce ruleaza intr-o zi insorita pe strazi inguste in apropierea marii.
Nu am o masina decapotabila dar ma multumesc cu ce am si ma sui la volan.
Azi nu ma duc acasa, voi porni in directia opusa decat cea aleasa in fiecare zi la ora 18.

Drumul pe care l-am ales duce la munte. Deja parca simt parfumul mugurilor de brad si vad verdele lor pur...aproape ii pot atinge. Dar mai e pana acolo, pornesc usor si simt cum viteza sporeste. Pana la placerea de la destinatie vreau sa am delectez cu placerea condusului care ma elibereaza de toate energiile negative acumulate.

E mirific sa poti stapani dihania neimblanzita pe 4 roti si uimitor e faptul cum au reusit sa imblanzeasca atatia cai.
Cum ar fi daca fiecare masina s-ar tranforma peste noapte intr-o trasura sau caleasca ce are numarul de cai din fisa tehnica, aliniati in partea sa frontala?

Drumul e liber, nimeni nu pleaca spre munte daca nu e weekend. Eu sunt un caz special, oare mai sunt oameni care s-au suit in masini manati de ganduri ca ale mele? Nu mai conteaza, am trecut deja de Ploiesti si sunt imun la radarele din localitatile de pe DN1 pentru ca stiu de ceva ani unde sunt amplasate. Acum incepe distractia, linia dreapta dintre Ploiesti si Campina dispare sub roti in mare viteza, inca putin si ajung la preferatele mele, serpentinele de pe Posada.
Parca se bucura ca ma revad, drumul e aproape pustiu si parca ma astepta cu brateel deschise. Soarele incepe sa apuna si telefonul suna de cateva ori. Resping apelul fara sa ma uit si imi aduc aminte ca am setat sa trimita sms cu textul "Sunt in sedinta. Te sun cand termin." numarului ce ma apeleaza. Zambesc si ma felicit ca am avut inspiratia sa fac asta.
Simt unduirile drumului si silueta sa feminina demna de formele tablourilor clasice. Suntem doar noi doi si nimic nu ne perturba. Sa fi fost un atac nuclear de care nu am aflat? Sa fi scapat doar noi? Nu conteaza, e placut, sunt mai relaxat si nici macar nu am ajuns al destinatie.
Nu opresc nicaieri si planuiesc sa ajung la Trei Brazi inainte de lasarea serii. Vremea tine cu mine si soarele e inca vizibil iar eu sunt aproape.
Deja m-am intlanit cu un zmeu al drumurilor pe care trebuie sa il inving. El s-a materializat sub forma drumului denivelat si brazdat de gropi si santuri dintre Predeal si Trei Brazi...dar il inving... am ajuns.
Cobor si imi las haina in masina. Vreau sa simt racoarea brazilor asa ca fac cativa pasi pe iarba, ma asez pe pamant si privesc valea. Desi s-au mai indesit casele, tot frumoasa e.
Cand eram mic am venit aici pentru prima oara cu scoala cand eram in clasa I-a. Atunci drumul a durat o vesnicie iar autocarul mi-a provocat o stare de greata teribila pe care vreau sa o uit, dar e parte din amintirea mea asa ca nu pleaca. Ce mic eram... ce mari erau brazii... ce lung a fost drumul atunci...
Am stat asa cu gandurile mele pe iarba pana a apus soarele, am intrat in restaurantul de acolo ca sa imi potolesc foamea iar alegerea se pare ca a fost foarte buna. Trecusera cateva ore de cand am plecat de la birou.Acum ma simteam incarcat cu energie...desi e mai departe...data viitoare o sa fug la mare.