Strazile au alta culoare la lumina soarelui, au culoarea curcubeului si limita nu exista in creatiile ce le intalneam la fiecare pas.
O trasatura comuna a mastilor este dominatia pe care o emana. Poate si pentru ca este vorba de purtatori cu o inaltime corporala peste medie.
Am avut curiozitatea sa asist la o discutie intre o masca si un turist. Ambii vorbeau germana. Astfel, se confirma cele spuse de o buna prietena care zicea ca nici jumatate dintre participantii la carnaval nu sunt de origine italiana.
Paunul alb saluta pe toata lumea, te privea intens si apoi scutura evantaiul ce intruchipa coada impunatoare.
Doi pasi mai la dreapta, in dreptul scenei, am dat peste omul umbrela. Probabil avea el o presemtire legata de ploaia ce avea sa vina.
Costumele nu au varsta. Asta e un lucru cert. Nimic nu mi s-a parut mai amuzant ca micul conte ce manca inghetata cu o pofta teribila. Daca ar fi fost o sectiune de tata si fiu, cred ca ei ar fi castigatorii.
Culori reci si masti de nepatruns, rochii pline de detalii si pelerine frumos croite.
Nici nu va puteti inchipui ce mov intens trona pe hainele acestor masti. Surpriza de proportii a fost insa la caderea serii cadn i-am revazut. Costumele erau acoperite de beculete mov si lumina lor ar fi facut orice licurici sa plezneasca de invidie. Din pacate la ora aia deja acumulatorul era epuizat.
O pata de culoare, isi pleaca fruntea usor in marea de oameni din piata San Marco.
Desi fiecare e mandru de cotstumul ce-l poarta, trufia nu este ceva strain acestor locuri.
Fiecare masca se lasa privita, studiata si mai ales imortalizata. Apoi isi continua plimbarea, pierzandu-se in multime si cautand noi admiratori pe care sa ii uimeasca cu vesmantul ce-l poarta.
(va urma)
Wednesday, August 18, 2010
Tuesday, August 17, 2010
Venetia in plin carnaval - ep.1
Desi am plecat la 4 dimineata de la Courchevel 1850, am trecut pragul Venetiei la ceas de seara ceea ce ne-a permis o mica incursiune pe strazile orasului fapt ce ne-a incantat privirea si ne-a umplut sufletul de bucurie.
Cand mergi pe podul ce duce spre orasul plutitor, un sentiment de ireal te incearca. Acolo este o alta lume, e o lume pe care o poti recreea doar in vise si rar o regasesti in prea putine ecranizari. Poate ca totusi prezenta ei atat de discreta in media, o face sa fie mai pretioasa si mai dorita.
Strazile inguste, podurile ce unesc maluri nenumarate, culorile vitrinelor si diversitatea produselor ce pot fi achizitionate ca suvenir sau doar ca bijuterii, fac din Venetia o adevarata scena de teatru. Dar acolo nu te simti cu adevarat pe scena daca nu porti o masca sau daca nu intalnesti o masca, iar noi am avut norocul sa ajungem in mijlocul Carnavalului din februarie 2010, care ne-a oferit o ploaie de masti si costume, ploaie in care ne-am aruncat cu capul inainte savurand fiecare picatura.
Unele masti erau la mesele cafenelelor din piata San Marco pozand spre deliciul turistilor in goana dupa inedit.
Dintre toate mastile cele mai frumoase le gasesc pe cele mute, ale caror buze sunt lipite, ele sunt etalonul perfectiunii estetice si simetriei fara de cusur. Frumusetea lor te face sa crezi ca in fata ta este cu adevarat un om de o frumusete rara, nepamanteana si hipnotizanta.
Ora mica la care plecasem din Franta si kilometrii parcursi pana aici incepeau sa isi faca simtita prezenta asa ca ne-am indreptat spre camera de hotel cu gandul ca la primele ore ale diminetii sa ne gasim in Piata SanMarco.
Parca simteam ca avea sa urmeze o zi plina.

Ultima seara in oraselul lui Mos Craciun la 1850m
In mod inevitabil mereu apare notiunea de "ultima seara" care anunta o despartire, definitiva sau doar pentru o anumita perioada de timp. Frumusetea vietii e ca nu putem sti dinainte nimic, asa ca ramane sa visam ca vom reveni intr-o zi.
Tot ce puteam face pe moment era sa mai hoinaresc un pic pe stradutele oraselului ce ar fi putut trece cu usurinta drept orasul lui Mos Craciun.
Mergand printre mormanele de zapada am uitat de frigul de afara si am lasat sclipirea fulgilor de nea sa ma captiveze in timp ce imi plimbam privirea pe zapada dolofana ce trona pe acoperisurile caselor.
Turla bisericii domina Rue de l'Eglise si se inalta semeata spre cerul invelit bine cu o patura groasa de nori.
Decoratiunile de pe strazi erau simple. De fapt nici nu e nevoie de mai mult pentru a completa un peisaj de iarna. Se pare ca se descurca foarte bine de unul singur sa isi arate frumusetea.
Oricum, nu mi-au lipsit luminile intens albastre care parca iti musca din retina, daca accidental uitai de ele si drumul tau se interesecta cu bd. Magheru in luna Decembrie.
Oriunde priveai gaseai negresit un loc cu zapada neatinsa in care te puteai arunca fara frica sa dai peste zapada de alta culoare decat alba.
Asa arata sensul giratoriu de la intrarea in Courchevel 1850. Simplu, curat, frumos si ideal pentru peisajul in care se afla. Atins cat mai putin de mana omului.
Spre bucuria noastra, la finalul plimbarii a inceput sa ninga usor. Am stat un pic in cumpana daca sa zambim sau sa fim ingrijorati pentru ca a doua zi la 4 dimineata urma sa plecam la drum spre Venetia, dar ne-am adus aminte ca dupa ninsoarea de acum 2 zile drumul era abordabil cu o masina fara tractiune integrala.
Oricum eram pregatiti cu lanturi si o lopata pentru orice eventualitate :)...nu strica sa fii precaut, mai ales ca in Serbia, nu prea se practica dezapezirea nici macar a autostrazii, ca o paranteza.
Ca sa il citez pe inspiratul Ion Creanga, nu stiu altii cum sunt, dar eu cand privesc pozele astea si deschid cutiuta cu amintiri, parca ma mai racoresc si ma simt mai aproape de iarna desi totul arde in jurul nostru.
(continuam la Venetia)

Tuesday, August 10, 2010
Remember Courchevel
Desi e vara si stiu ca poate pare ca nuca in perete, gandul la vacant de iarna incepe sa pluteasca in jurul meu si sa se invarta descriind cercuri tot mai ample, desi frigul e inca departe. Dar tocmai pentru ca e departe, merita sa fugim cu gandul putin la el si sa ne racorim scapand macar pentru putin timp de caldura ce ne moleseste.
In primavera acestui an am avut parte de vacant de vis din punctual de vedere al unui practicant al sporturilor de iarna. Fiecare dintre noi viseaza altfel, drept pentru care ce e din vis pentru unii se poate dovedi ceva total neinteresant pentru altii.
Dar cum in clipa asta eu manuiesc condeiul, voi alege sa povestesc despre vacanta de vis care s-a petrecut in febraurie 2010.
Totul a inceput in ianuarie 2010, cand, dupa ce ne-am mai zgariat zdravan schiurile la Azuga, am luat decizia sa plecam la ski in Alpii din sudul Frantei, mai exact in localitatea Courchevel 1850. Am inceput sa facem planuri si trasee intrucat excursia trebuia sa fie cu masina din pricina volumui de bagaje.
Pana acolo fiind 2050km, trebuia sa ii parcurgem in doua zile. Am decis sa facem o oprire la dus langa Venetia iar la intors la fel. Ne-am dat de trei ori peste cap si in scurt timp ne-am gasit in masina, cu bagajele pana aproape de tavan, accelerand pe drumurile ce urmau sa ne duca departe de cotidianul cenusiu. Entuziasmul noului ne-a ajutat sa parcurgem drumul pana acolo cu usurinta. Desi am avut cu noi si un GPS, am ales sa il punem in functiune la iesirea din tara si am observant ca mufa de alimentare nu mai era intreaga, drept pentru care s-a intors rapid intr-o geanta unde a stat inchis tot drumul. Inspiratia a facut ca sa avem la noi si un atlas rutier de prin anii ’90 care ne-a calauzit admirabil. Am trecut prin Serbia, Croatia si Slovenia. Am ajuns in prima seara la Venetia, pe la ora 19:00 desi pelcasem de la 3 dimineata din fata blocului. Din pricina oboselii si a vremii destul de vitrege (ploua abundent), am fost nevoiti sa renuntam la vizitat si sa ne odihnim pentru a doua zi.
Noapte a trecut si cu forte proaspete am strabatut nordul Italiei pana in Alpii francezi. Trecerea din Italia in Franta se face prin tunelul Frejus. La iesirea spre Franta o priveliste minunata ne-a colorat ochii, munti semeti acoperiti de zapada completati de cerul mai albastru decat de obicei. Existau evident si rute ocolitoare cum ar fi prin Col de la Madeleine aflat la 2000 metri, dar era in mod evident inchis din pricina furtunilor de zapada. Mi-ar fi placut s ail vad mai ales ca este parte din circuitul de ciclism, Turul Frantei. Nu am avut de ales si am platit 35 Euro pentru a tranzita tunel de Frejus, singurul drum practicabil la acea data.
Localitatea Courchevel, impartita in trei zone in functie de altitudine, era compusa din moteluri si hoteluri precum casutele de lemn din povesti, cochete si acoperite cu zapada grea si neatinsa. Aici, impatimitii skiului din noi, au avut ocazia sa exploreze cei 600km de partii alergand pe partii de dimineata pana seara. Ca practicant al sporturilor de iarna, nu poti sa iti doresti niciodata mai mult decat atat, pentru ca pur si simplu nu vei putea fizic sa ii faci fata.
Aici am dat peste un mic vartej, care face ca fulgii de zapada sa se ridice spre cer intr-un con de lumina desprins parca din poveste.
Dupa ce a nins toata ziua, municipalitatea nu a fost luata prin surprindere si a curatat strazile desi volumul de zapada a fost impresionant. Se poate vedea inaltimea mormanelor din ronduri.
Intr-una din zile am ales sa atingem cel mai inalt varf din zona, 3200m, situat la doua vai distanta in localitatea Val Thorens. Zis si facut, am pornti la primele ore ale diminetii si am ajuns acolo in jurul pranzului. Privelistea oferita de acel loc iti taia rasuflarea, am ramas inmarmuriti de splendoarea peisajului, de amplitudinea sa si distanta ce se deschidea in fata noastra. Intr-adevar, la 3200m, daca faci efort, vei simti fiecare pas in plus si fiecare gura de aer va deveni mult mai pretioasa, aerul rarefiat era la el acasa.
Singura indicatie catre varful Mont Blanc, 4800m, era pe o placa de lemn scrijelita cu creta alba.
E si o sageata acolo pentru o indicatie mai precisa.
La 1850m se gasea si un mic aeroport destinat avioanelor de mici dimensiuni care decolau si aterizau pe scurta pista ce era delimitate intr-o parte de munte iar in cealata parte de peretele acoperit cu zapada al muntelui.
Zilele treceau si bucuria noastra se transforma in normalitatea de zi cu zi. Brusc ne-am adus aminte, ca in perioada 6-16 februarie 2010, la Venetia se desfasura Carnavalul. Din nou am zambit unul la altul in timp ce ne priveam si am decis sa plecam cu o zi mai devreme de la Courchevel pentru a prinde o zi in plus in mijlocul Carnavalului.
Zis si facut, ne-am achitat hotelul si cu pofta de ski satisfacuta pana peste poate, cel putin in acel moment, am indreptat rotile masinii spre Venetia.
De maine alergam impreuna printre mastile pline de mister.
(va urma)
PS: Cam asta era planul celor 3 vai pe care am alunecat timp de 4 zile.

Restaurantul de pe marginea abisului. Ma intreb daca nu cumva a fsot pus acolo pentru a-i scoate pe usa din dos, pe rau platnici :)
Variantele erau in numar mare la fiecare punct de sosire al oricarui telescaun.
Un mic refugiu vizibil din telescaun, inconjurat de un desert de omat.
Aici am dat peste un mic vartej, care face ca fulgii de zapada sa se ridice spre cer intr-un con de lumina desprins parca din poveste.
E placut sa vezi si figuri cunoscute, chiar daca sunt personaje din desene animate.
Intr-una din zile am ales sa atingem cel mai inalt varf din zona, 3200m, situat la doua vai distanta in localitatea Val Thorens. Zis si facut, am pornti la primele ore ale diminetii si am ajuns acolo in jurul pranzului. Privelistea oferita de acel loc iti taia rasuflarea, am ramas inmarmuriti de splendoarea peisajului, de amplitudinea sa si distanta ce se deschidea in fata noastra. Intr-adevar, la 3200m, daca faci efort, vei simti fiecare pas in plus si fiecare gura de aer va deveni mult mai pretioasa, aerul rarefiat era la el acasa.
Singura indicatie catre varful Mont Blanc, 4800m, era pe o placa de lemn scrijelita cu creta alba.
E si o sageata acolo pentru o indicatie mai precisa.
La 1850m se gasea si un mic aeroport destinat avioanelor de mici dimensiuni care decolau si aterizau pe scurta pista ce era delimitate intr-o parte de munte iar in cealata parte de peretele acoperit cu zapada al muntelui.
Zilele treceau si bucuria noastra se transforma in normalitatea de zi cu zi. Brusc ne-am adus aminte, ca in perioada 6-16 februarie 2010, la Venetia se desfasura Carnavalul. Din nou am zambit unul la altul in timp ce ne priveam si am decis sa plecam cu o zi mai devreme de la Courchevel pentru a prinde o zi in plus in mijlocul Carnavalului.
Zis si facut, ne-am achitat hotelul si cu pofta de ski satisfacuta pana peste poate, cel putin in acel moment, am indreptat rotile masinii spre Venetia.
De maine alergam impreuna printre mastile pline de mister.
(va urma)
PS: Cam asta era planul celor 3 vai pe care am alunecat timp de 4 zile.
Labels:
2010,
Courchevel,
excursie,
februarie,
iarna,
Les trois Vallees,
vacanta
Friday, August 6, 2010
Comuniunea om-mobil
Plec dimineata de acasa, uit sa imi iau ceasul, telefonul a ramas pe noptiera si cu cheile in contactul masinii imi musc buza de ciuda ca am uitat o parte din mine acasa. Ce urat suna "o parte din mine" pentru aceste obiecte reci. Nu am de ales, telefonul e un element cheie al zilei si nu am cum sa ii suplinesc lipsa, ma intorc, las orice superstitie de-o parte si imi recuperez extensia mainii si a urechii fara de care ziua nu ar putea continua.
Cum am ajuns sa nu mai putem iesi din casa fara telefon?
De ce ne simtim asa dezorientati daca nu avem accesoriul minune in buzunar?
In vremea copilariei noastre cand telefonul mobil era ceva de domeniul SF, cred ca oamenii aveau mai multa incredere unii in ceilalti. Daca ziceai cuiva ca vei fi maine la ora 11:40 in fata magazinului cutare, era clar ca vei fi acolo si nu era nevoie de confirmarea confirmarii ca acum.
Astazi, daca ne intelegem sa ne vedem a doua zi, in dimineata urmatoare sunam ca sa ne asiguram ca nu mergem degeaba iar cine ajunge primul da un semn ca e primul la locul pricina. De ce este nevoie sa ne sacaim si sa ne verificam asa intens?
Poate e nevoia de comunicare care nemaifiind direct umana, ci prin intermediul aparatelor cu pricina, isi cam pierde farmecul.
O alta situatie "dezastru" o reprezinta bateria descarcata sau o zona din tara unde nu avem semnal. In situatii de genul, pe chipul fiecaruia incepe sa se citeasca o ingrijorare nefireasca si o incordare ca nu poate da raportul acasa, parintii, prieteneul, prietena, toti se vor panica daca nu primesc semn de la persoana cu figura ingrijorata care nu mai are semnal sau baterie. In momente de genul, incepe o cursa contra cronometru parca, spre un deal inalt, premiul fiind o linuta de semnal sau spre cea mai apropiata priza.
Unde mai pui la socoteala ca anumite studii au scos la iveala faptul ca nu e bine sa ne spunem povestea vietii la telefonul mobil de cate ori cineva e dispus sa o asculte, pentru ca petrecand mult timp cu el la ureche, riscam sa ne apara a treia ureche pe cap...asta ar fi cazul cel mai fericit.
Si iata cum am ajuns sa ne dam seama ca replicile din filme pot fi adaptate si la stilul nostru de viata si ar suna cam asa: Once you've gone GSM you never go back!
Labels:
comunicare,
dependenta,
incredere,
telefon mobil
Wednesday, August 4, 2010
Baloane de sapun
Gingase si delicate, s-au nascut din joaca si ne atrag indiferent de varsta.
Ele iau forma cea mai apreciata din univers si uneori o duc pe marginile perfectiunii.
Atat de neted si rotund, colorat cu siluetele oamenilor ce trec pe langa el nepasatori, fara sa stie povestea lui scurta.
Alteori se arcuiesc in bataia vantului, plutesc si se apropie inevitabil de pamant, pana cand pur si simplu dispar, atat de delicat cum au si aparut.
PS: Joaca cu baloane de sapun a fost surpinsa admirabil de catre un Nikon D3000, prin Herastrau.
Nu credeam sa pot distinge vreodata atatea siluete intr-un banal balon de sapun.

Tuesday, August 3, 2010
Vremuri
M-a intrebat cineva odata daca ar fi aleg o perioada in care sa traiesc care ar fi aceea. Uneori si ma intreb cum ar fi fost sa traiesc in alta era si am inceput sa ma gandesc si sa aleg.
In epoca de piatra era rau pentru ca mie imi place carnea gatita nu cruda plus ca fizicul nu mi-ar fi permis sa vanez prea multi mamuti ci mai degraba iepuri si soareci de camp, asa ca nu era locul meu acolo.
Mai tarziu, sa zicem in vremea falnicilor daci care se luptau cu romanii pentru bucatica lor de pamant, iar nu era bine. Era o perioada cand viata nu era prea pretioasa si se dadea usor la schimb pe ideea de eliberare a pamantului.
Mai urcam putin pe scara timpului, trecem peste Vlad Tepes si ne oprim pe la 1800. Ei bine, aici avem de-a face cu trasuri negre in care se plimba elita societatii, doamne cu rochii dantelate ce paseau suav pe trotuar ferindu-si privirea dupa cate un evantai, palarie alba sau umbrela in ton cu rochia, ei, eleganti, cu palarii curate si bastoane negre cu capete cromate care simbolizau diferite capete de animale. Pe vremea aia parca lumea zambea mai mult, se plimba mai mult iar oamenii erau mai prietenosi. Sau asta e imaginea promovata cu care ne-am obisnuit. Oricum erau si atunci intrigi si rautati cu siguranta, insa poate nu la volumul de astazi.
Categoric nu aveau conditiile si luxul de azi insa fericirea nu sta in asta ci sta in cat de multumit esti cu tine insuti si decorul in care te gasesti.
Arhitectura fiecarei case, in acea vreme, ii punea la grea incercare pe constructori deoarece trebuiau sa elaboreze arcade inflorate, statui pe post de coloane ce aduceau cu cele din vechime, iar copacii, acesti falnici strajeri ai locurilor erau inca la locul lor si ofereau umbra oricui o cerea in zilele toride de vara.
O seara in oras se rezuma ori la o plimbare romantica pe bulevard la brat cu o domnita eleganta, pentru a te pune la curent cu ultimele noutati din buricul targului, sau o bere cu prietenii incinsi in discutii politice fara final, ce au ca scuza doar prezenta in acel loc si consumul lichidului obtinut prin fermentari controlate.
Erau vremuri pasnice in care te puteai bucura in voie de frumusetea naturala si feminitatea domnitelor. Chipul lor nu era atat de ascuns sub kilogramele de machiaj, talia lor nu era obtinuta prin liposuctie iar pieptul evidentiat bine de rochiile uneori decoltate alteori ca niste armuri pana in gat insa tot fermecatoare. Mancarea din acele vremuri trebuie sa fi fost foarte gustoasa, fara potentiatorii de arome sau conservantii pe care trebuie sa ii induram azi, ci cu gustul natural si aroma proprie.
Nu zic ca nu ar fi fost si dezavantaje, daca ne gandim al sistemul de sanatate si faptul ca medicina nu putea oferi atatea solutii ca in ziua de azi, dar si azi doar amelioreaza si prea putin vindeca.
Insa la ce folos medicina daca tot ce era de mancare si de baut era natural?
Concluzia ar fi ca in jurul anului 1800 viata parea sa fie mai frumoasa, mai linistita si poate ca timpul alocat serviciului era compatibil si cu un program de relaxare la final de zi. De altfel, progresele tehnologice nu ocupau prea mult din timpul fiecaruia cum se petrece astazi cand desi suntem inghesuiti in blocuri inalte, amplasate unul langa altul pe bulevarde zgomotoase, de cele mai multe suntem singuri.
Chiar si cand pasim pe o strada aglomerata, tot singuri suntem in marea multime de oameni.
Ei bine am evoluat si televiziunea 3D ameninta sa ne rupa de realitate inca putin.
Cat timp va mai trece oare pana cand realitatea virtuala va ajunge ceva acesibil tuturor? Atunci cu siguranta, relatiile interumane directe se vor evapora in neant.
Sincer, sper sa mai treaca ani buni pana cand asta se va intampla, dar viitorul e aici si nu avem ce sa facem decat sa luam ce e mai bun din el, cu discernamant insa.

Monday, August 2, 2010
Motivarea de a creste
Pe drumul vietii suntem ghidati de nevoi si mai apoi de dorinte. Dupa ce reusim sa ne satisfacem nevoile de baza, un trai decent si un acoperis deasupra capului, incepem sa ne dorim sa ne extindem arealul si asta ne motiveaza sa avem un loc de munca mai bun si incepe o noua serie de sacrificii care se fac teoretic in numele fericirii. Dar fericirea adevarata nu este de natura materiala, desi nu putem spune ca aceasta latura nu are si ea o pondere insemnata uneori.
Incep sa se scurga din ce in ce mai multe ore la birou, zilele din calendar zboara precum stolurile de pasari si ne trezim in fata ultimei zi din calendar din anul care parca abia a inceput. Ne oprim si privim in urma, iar daca reusim sa zambim inseamana ca totul a meritat.
Suntem motivati cand plecam de jos, pentru ca desi se spune ca un start bun in viata iti asigura succesul, e mai usor sa cresti decat sa te mentii la un nivel anume la care toti cei din jurul tau se asteapta.
Ce sens ar mai avea imbunatatirea noastra ca fiinte umane daca am primi pe tava tot ce ne trebuie inca de la inceput si apoi din cand in cand pe parcursul vietii? Unde ar mai fi de gasit evolutia care ne-a adus unde suntem astazi?
Bucuria unei reusite e deplina cand stii ca pentru ea ai varsat cateva picaturi de sudoare si cand stii ca tu te-ai murdarit pe maini in timp ce construiai.
Dar cine sa mai aiba in vedere gandurile astea, cand multi dintre oamenii acestor locuri cred cu tarie ca Soarele se invarte in jurul Pamantului.
Se pare ca televiziunile sunt pe drumul cel bun si indobitocirea sistematica a devoratorilor de subiecte mondene cu vedete de carton, incepe sa dea primele roade consistente. Studiul efectuat, vine ca o confirmare a muncii depuse de catre cei care tin sforile acestei ample operatiuni pe termen lung. Felicitari celor abili, care cladesc din oamenii acestor locuri, mana de lucru ieftina pentru industriasii din Vest.
Se promoveaza consumul, dar sub nici o forma economia si poate de asta am ajuns o natiune de oameni ce viseaza doar bani in timp ce pasesc pe trotuare populate doar de banci, farmacii si cazinouri.
Desi conteaza mult efortul fiecaruia in lupta sa pentru afirmare, totul este in zadar daca nu se aseaza pe noi un praf de noroc care sa puna in valoare ceea ce facem.

Subscribe to:
Posts (Atom)