Transfagarasanul viu

In fiecare vara cand simt nevoia sa fug de nebunia orasului stiu care e destinatia perfecta care imi satisface pofta de condus si dorinta de libertate si liniste. Inchid ochii in seara dinaintea plecarii si deja vad drumul. Noaptea trece incet de parca imi simte nerabdarea si se joaca cu mine chinuindu-ma si aratandu-mi in vis drumul pe care abia astept sa imi alerg masina...dar dimineata vine, soarele incepe sa se vada la linia blocurilor si eu stiu ca asta e bobarnacul ep care il asteptam in nas. Ma trezesc vioi, incepe imbarcarea si plecam la drum.
Orasul e pustiu aproape la ora mica a diminetii, cativa taximetristi obositi motaie la semafor si cate o ambulanta trece in viteza semn ca cineva iar s-a distrat copios.
Incetul cu incetul lumina sporeste in intensitate si precum insectele atrase de lumina, asa se inmultesc si masinile in jurul nostru.
Dupa o cursa rapida pe autostrada A1 simt provincia, linistea localitatilor aproape parasite de tineri, frumusetea naturala a fetelor ce privesc cu interes fiecare masina ce le trece prin fata si stangacia soferilor bastinasi cand dau piept cu ceva neobisnuit si anume o intersectie mai aglomerata.
Un popas este binevenit si el imi da ocazia sa privesc albastrul cerului, mizeria care s-a adunat pe masina desi nu am mers pe camp, dar asa sunt drumurile noastre si bine ca exista si in formatul asta...se putea si mai rau.
Ma asez din nou in scaun si prind cu placere haturile bidiviului de sub capota. Un singur bici ii este de ajuns si incepe sa goneasca catre locul din munti ce mi-a staruit in vis.
Dupa cateva gropi, carute si treceri "la nivel" cu calea ferata, ajung sa dau piept cu balaurul ce serpuieste in fata mea. Am ajuns, el e gata sa ma primeasca in ring si incepem joaca noastra bine stiuta. Eu indemn herghelia, el coteste, franez, il prind nepregatit si iar pot sa-mi infig pintenii in burta armasarului. Ma lasa sa avansez cand de-o data incearca din nou sa imi ia drumul de sub roti, dar ii stiu trucurile si nu ma las pacalit. Cnad simt ca victoria e aproape, decid sa ii dau un ragaz asa ca opresc sa il privesc din alt unghi. Acum il privesc de sus, nu mai sunt la picioarele sale, aproape il domin. Ma incanta privelistea sa ca si pe ceilalti pasionati ai acestui traseu.
Capcane sunt multe dar cele mai aprige sunt pietrele ce se pravalesc de pe zidurile faramicioase. Ele dau nota de lupta crancena, sunt precum plaiesii care ii surprindeau pe turci in cate o trecatoare si incercau sa ii zdrobeasca cu pietre cazute din ceruri.
Transfagarasanul este unic si remarcabil, poate fi imbunatatit, dar sa nu stricam binele incercand sa gasim perfectiunea.