Banal sau real

Ieri dupa masa, in cele 10 minute de ragaz, cautand alene cevare sa imi trezeasca interesul si sa merite citit, am dat peste un articol si nsite poze ce mi-au readus copilaria in prim plan desi aprea demult trecuta. Am gasit o poveste despre peisajele mirifice din tara noastra, nealterate inca de tehnologia "eficienta" de despadurire si agricultura agresiva cu chimicale si ingrasaminte din belsug.
E adevarat, la noi in tara inca mai exista asemenea zone, zone cu dealuri ce primavara inverzesc si se acopera cu flori delicate in nenumarate culori. E minunat sa fi pasit intr-un asemenea peisaj macar odata in viata, in picioarele goale, sa simti caldura si totodata raceala pamantului sub talpi.
Sunt locuri in care putem sa revenim dar le gasim schimbate, timpul insa nu ne lasa sa mergem decat inainte. Ce frumoasa e simplitatea naturii, ce caldura tamaduitoare vine odata cu primavara dupa iarna atat de rece, ce mult ne poate bucura inimavederea unui simplu ghiocel.
Nimic facut de mana omului nu ne va multumi niciodata pe deplin si nici pentru o perioada mai lunga de timp. Nu facem decat sa ne amagim cu tot felul de surogate si sa substituim dorinte mai usor realizabile induse in mare parte de mass media si de societatea de consum atat de alterata si plina de defecte.
Sunt curios cati dintre noi ar fi dispusi sa lase in urma tot ce au astazi si sa se aseze intr-un satuc linistit la poalele unui deal, unde sa isi concentreze atentia aspupra unei gospodarii si asupra oamenilor din jurul lor? Cu siguranta nu multi. Odata ce am ajuns al un anumit nivel de confort, cu greu putem da inapoi, poate doar obligati de starea materiala, de starea de sanatate sau mai stiu eu ce alta conjunctura am face acest lucru. Cine spune ca acest confort in care ne lafaim e si benefi organismului nostru? Ne confruntam cu nivele ridicate de sedentarism pe care nu le contracaram cu nimic zicandu-ne ca e bine asa.
Uitam atat de multe, cand chipurile traim si ne facem constinciosi treaba zi de zi.
Uitam in primul rand de cei dragi carora le pasa de noi si cand intr-un final ajungem la ei suntem prea obositi si stresati de problemele zilnice incat dupa u dus bun, perna pare a fi cel mai atragator lucru si somnul ne invaluie in mare graba.
A doau zi o luam de la capat si tot asa, parca din ce in ce mai repede.
Am putea di oare multumiti cu un ritm ami lent al vietii? Ne-am plictisi probabil dupa prima saptamana, ne-ar lipsi tumultul orasului si ne-ar sufoca simplitatea locului pentru care am lasat in urma totul?
De fapt, de asta avem nevoie din cand in cand, de un dus rece care sa ne racoreasca tamplele, insa nu am putea sta tot timpul sub dusul rece. E atat de simplu. Incercam mereu sa gasim cate o scanteiei care sa ne deconecteze si sa scoata viata noastra de pe fagasurile a tot ceea ce numim "banal". Acest cuvant poate insemna pentru cineva drumul la servici in tramvaiul aglomerat iar pentru altcineva drumulla terenul de golf intr-un Ferrari decapotabil. Nimeni nu scapa de "bana;" si toti ii cadem prada, intr-o forma sau alta. Unii viseaza la lucruri care sa se adauge la viata lor crezand ca o vor imbunatati astfel, pe cand altii care poate au adaugat destule viseaza la simplificari. E lume a contrastelor. Nu ne putem gasi echilibrul niciodata. Majoritatea insa se gaseste undeva la mijloc, oscilam acolo precum girueta in forma de coos de pe acoperisul caselor, mangaiata de vantul lin. Cand ne dorim sa pasim spre complex, cand ne dorim sa schimbam totul pe o dupa amiaza departe de oras, tolaniti in iarba verde presarata cu flori de mac, ascultand melodia coroanelor infrunzite ale copacilor leganati de vant si populati cu pasari cantatoare.
Sa fie astenia de primavara, sa fie dorinta de a vedea iar totul in culori mai vii, satul fiind de peisajul alb negru in care predomina nuantele de gri?
Nu conteaza care e raspunsul la aceasta intrebare, importat e doar dusul rece care ne racoreste tamplele si de care nu trebuie sa uitam niciodata, pentru ca altfel vom arde incet si ne vom mistui fara sa ne dam seama.