Noaptea, cum nu o vedem cu ochiul liber

Noaptea e un mister si intunericul dezvaluie noi culori in locul celor pe care le ascunde.
Linistitul orasel de munte se lumina intens iar muntele din fata se lasa mangaiat de razele lunii in timp ce norii desenau diverse forme pe mantia alba de zapada.

Cerul instelat a fsot o surpriza placuta si carul mic (sau mare) ce se intrezareste printre nori, a fost una si mai mare.

Intr-o seara un foc de artificii ne-a facut sa intoarcem privirea spre sursa zgomotului si desi poza s-a facut in 30 secunde, ca toate cele de mai sus, am si surprins ceva, culmea :)

Aici este parcursul unui tractoras ce tasa zapada si lucra neobosit pana la venirea zorilor. Era unul din cele 10 pe care le observam pornind in toate directiile seara de seara, dupa ce se goleau partiile de schiori.
A iesit ciudat, din motivul amintit mai sus, durata de efectuare a pozei, 30 de secunde.
Merita asteptarea, desi setarea asta, amplifica foarte mult surseel de lumina din peisaj fiind mai mult dedicata locurilor lispsite complet de orice sclipire venita de la vreo sursa electrica.

...si am ajuns in Les Menuires!

Cu prima raza de soare am pornit spre destinatia finala, Les Menuires.Am lasat in urma Venetia, insa nu oricum ci cu gandul revederii apropiate.
Ceata se mai ridicase si am putut sa si vedem cam despre ce e vorba in zona in care am petrecut noaptea.

 Am ajuns cu mare usurinta la autostrada ce ne-a purtat pr langa Torino, Milano pana in Franta la Tunel de Frejus (35 Euro o trecere, sau 46 Euro tur-retur, dar nu mai departe de 7 zile...evident ca am ales tur retur).

De ce am ales sa o luam prin tunel in loc sa urcam pe la Col de la Madelaine pe unde in vara se desfasora si turul Frantei la ciclism? Simplu, desi nu era zapada la nivelul nostru, toate varfurile erau inchise. Acolo era probabil ceva zapada iar lipsa parapetilor de protectie ii indeamna pe cei de la administratia drumurilor sa le inchida decat sa ofere subiecte pentru stiri.
As vrea sa revin vara si sa urc pana la Col de la Madelaine (1993 m.) si sa admir privelistea, din ce imi amintesc ca am vazut in turul Frantei este splendida.
Trecand pe langa orasul Albertville am inceput o urcare sinuoasa pana cand la un moment dat muntii s-au deschis si au lasat sa se vada pentru o clipa imaginea statiunii catre care ne indreptam, Les Menuires 1850.

Pana sa am parte de unghiul asta deja eram un pic ingrijorat de lipsa zapezii care era din abundenta anul trecut...dar, cred ca a venit doar ca sa imi infirme temerile si bine a facut :)
Am ajuns in statiune intr-un final, am luat cheile apartamentului din Brelin de la Oficiul de Turism si l-am si gasit cu usurinta, culmea. Spun asta deoarece Brelin este o cladire cu numeroase scari si apartamente apartinand unor hoteluri, Oficiului de Turism dar in majoritate particularilor care le folosesc drept case de vacanta.

Cladirea vegheaza asupra asupra micii statiuni fiind cel mai inalt punct al acesteia, iar legatura cu restul statiunii se facea prin intermediului liftului ce se plimba alene printre copaci.
Deja schiam si desi pe langa partii zapada nu se cam lasa asteptata, acolo unde era cu adevarat nevoie de ea, era din abundenta.

Partii cat vezi cu ochii iar multimea de oameni care era umplea statiunea se distribuia teribil de uniform pe munti, astfel incat aproape mereu aveai impresia ca esti doar tu si muntele.

In oricare din varfuri ajungeai si priveai in jur aveai impresia ca esti pe acoperisul lumii si mai sus nu se poate, insa urmatoarea telecabina te purta fara sa simti mai sus, iar si iar.
Pe una din partii am intalnit si aceasta capra neagra din lemn masiv, ancorata cu bine si cu picioarele din spate lasate in voia haului ce se deschidea in spatele ei. Doar e o capra neagra, cum ar fi putut sa stea cu toate cele 4 picioare la un loc?
Am observat simbolul caprei negre apoi pe toate telescaunele si am tras concluzia ca are cam 99.9% sanse sa fie simbolul statiunii

 Am observat simbolul caprei negre apoi pe toate telescaunele si am tras concluzia ca are cam 99.9% sanse sa fie simbolul statiunii

Culmile muntilor aveau zapada din belsug dar noapte de noapte tunurile de zapda le pudrau cu devotament, cu acelasi devotament cu care soferii de pe ratracuri (masinile masive de tasat zapada) dadeau ture pe partii cat era noaptea de lunga.
Pe toata durata sederii, singurele stiri de la televizor de interes national erau cele legate de lipsa precipitatiilor si cum era amenintat sezonul sporturilor de iarna. Tunurile de zpada se alimentau din lacuri de tipul celor din poza si acestea deja aveau un nivel destul de scazut ceea ce era alarmant. Si cu toate astea, nu am gasit multe zone cu gheata la joasa altitudine, unde spuneau ei ca erau probleme, iar pietrele lipseau cu desavarsire.

Facem o pauza, respiram adanc si ne oprim pentru moment. Mai e timp si pentru restul, mai ales ca noaptea ne astepta niste peisaje deosebite.

Revenire si drumul spre Les Menuires

Stiu ca am lipsit o gramada, stiu ca nu e frumos sa fac asa ceva, imi cer scuze dar timpul liber s-a comprimat ca aerul dintr-o butelie de oxigen in perioada ce s-a scurs.
Am revenit, bine sanatos, pentru cine se intreba si Ionel, nu m-a dat nimeni afara de la servici ;) poti sta linistit. La multi ani tutor in 2011 si un an mai bun decat cel pe care l-am lasat in urma.
La multi ani tuturor feteleor, femeilor, iubitelor, mamelor, sotiilor, prietenelor, colegelor noastre pentru ca ele ne dau puterea sa visam si ne sprijina in tot ceea ce facem! Martie este luna lor si au dreptul sa nu fie refuzate, mare atentie tuturor! :)

Primavara s-a instalat deja calendaristc insa iarna pare sa adore meleagurile noastre si nu lasa copacii sa inmugureasca si sa ne incante cu parfumul florilor viu colorate.


Am sperat sa regasesc un asemenea peisaj cand am revenit din concediu, dar iata ca tot iarna domina peisajul.

Da, am fost in concediu, timp de doua saptamani. Sefa mea, cand m-a auzit imi spunea “Ce o sa faci tu pe vremea asta urata doua saptamani, de ce nu astepti caldura?”. Ei bine iata ce am facut timp de doua saptamani.

Ca si anul trecut, am ales luna Februarie pentru a ma dedica sporturilor de iarna in maretia muntilor pe culmile carora descoperi de fiecare data ceva nou. Am pus degetul pe harta si am pornit spre destinatia numita Les Menuires, situata in sudul Frantei, la granita cu Italia, in cel mai mare domeniu schiabil din lume Les Trois Vallees ce se mandreste cu un total de aproxiamtiv 600km de partii interconectate.

Les Trois Vallees, cuprinde vaile: Courchevel, prezentata in detaliu cu ocazia excursiei de anul trecut, Meribel, la mijloc si Val Thorens alaturi de Les Menuires ce constituie cea de-a treia vale.

Escapada era planuita inca din septembrie anul trecut cand am facut rezervarea acolo cat si pentru opririle de pe traseu, pentru ca drumul l-am facut pe sosele, nicidecum pe calea aerului.

Ce sa mai lungim povestea, sa incepem cu inceputul ce coincide cu ziua plecarii. Masina avea portbagajul foarte bine aranjat incat nu mai incapea nici un ac acolo iar bancheta din spate gazduia schiurile invelite intr-o husa neagra ce le-a facut invizibile pentru toti vamesii din drumul nostru. Am ales varianta de a le indesa in masina si nu pe ea, deoarece urma o oprire la Venetia si nu aveam de gand sa car bagaje in camera pentru noaptea respectiva.

Dupa ce ne-am sfatuit indelung pe unde sa mergem, am zis sa incercam drumul prin Ungaria pentru ca de anul trecut pana acum, am aflat ca in Serbia s-a instituit pedeapsa cu inchisoarea de 24 de ore pentru depasirea vitezei in localitate iar anul trecut numai in limite nu am mers in localitatile lor.

Cum nu am mai strabatut niciodata Ungaria, abia asteptam sa trecem granita in acea directie sa vedem minunea pe care o lauda toti romanii din zona pe tema “ce evoluati sunt ei fata de noi si ce preturi mici gasesti peste granita”. Am plecat din Bucuresti la 1 noaptea urmand traseul Pitesti, Craiova, Drobeta Turnu Severin, Timisoara, Arad si tusti in Ungaria dupa ce evident am facut popas sa cumparam vigneta.

Trecem granita si intram pe un drum la fel de prost pavat ca un drum comunal de la noi, intram intr-un satuc unde limita de viteza era de 30km/h fapt ce ne-a facut sa cascam ochii mai mult decat de obicei de mirare si sa respectam limita pentru ca am fost avertizati de cand am cumparat vigneta ca au obiceiul de a opri masinile cu numere de RO care depasesc viteza.

Dupa acest drum mai mult decat monoton am mai trecut printr-un orasel si in sfarsit am ajuns pe autostrada…dezamagire maxima. Nu inteleg de ce toti zic ca atunci cand treci granite de la unguri in Romania iti rupi masina, deoarece drumurile sunt la fel, ba chiar mai bune la noi in tara.

In fine, autostrada monotona nu ne-a permis sa vedem nimic, am ajuns al Budapesta pe care am ocolit-o si ne-am indreptat in sud spre lacul Balaton pe care iar credeam ca il vedem si o sa fim impresionati. Ei bine teapa, de pe autostrada din nou nu se vede nimic.

Am intrat in Slovenia si ne-am continuat drumul, pe autostrada observand cu stupoare ca nu mai avem de-a face cu zapezile de anul trecut. In Italia insa a inceput nebunia si totul a devenit mai interesant desi eram tot pe autostrada.

O cetate singuratica mi-a atras atentia pe un deal golas.

Odata cu lasarea serii, acolo lumea incepe sa se isterizeze pe sosele, toti simt ca nu mai ajung la timp acasa, la job, la distractie si accelereaza la maxim. Asa se face ca noi care mergeam cu 140km/h, eram depasiti in mod constant de “buburuze” gen 107, C1, Smart iar de dube nu mai vorbesc. Ele fac legea acolo si daca le vezi venind, ar fi bine sa le faci loc.

Usor cracanati am ajuns la Mestre pe o ploaie mocaneasca acompaniata de o ceata deasa ce limita vizibilitatea drastic. A inceput acum partea distractiva. Sa cautam hotelul la care urma sa innoptam dupa 19 ore si 1600km parcursi ca descreieratii.

Ne-am invartit in jurul cozii dupa harta trimisa de receptionera prin e-mail si nimic. Intr-un final am sunat si am obtinut o alta adresa a aceluiasi hotel. Ciudat nu? Asa am zis si eu.

O inseram pe GPS si in 10 minute eram in parcarea acestuia. Victorie!

Recompensa a fost camera decorata in stil venetian. M-am simtit contemporan cu muschetarii si regii extravagant ai Frantei. Dar uneori imaginile fac mai mult decat o mie de cuvinte, asa ca iata.

Cam atat pentru inceput, sa facem totul treptat deoarece graba strica treaba, nu? :)

PS: Ca fapt divers, pretul pe noapte al acestei camere a fost de 38 Euro, fara mic dejun. Nu mi s-a parut deloc mult avand in vedere stilul.
Hotelul l-am gasit pe venere.com, site de rezervari pe care il recomand cu caldura celor care vor sa calatoreasca.

O situatie..tampita

Pentru unii dintre noi, termenul de seriozitate, este ceva cu care ne-am obisnuit, cu care am fost crescuti si stim ca atunci cand promitem un lucru trebuie sa il ducem la bun sfarsit, pentru ca altfel ce rost mai are totul, nu?
Ei bine, printre oameni de genul asta se gasesc si aceia care promit cate in luna si in stele, au darul vorbirii foarte dezvoltat si lasa impresia ca tot ceea ce spun se va si intampla.
M-am exprimat gresit, ca si cum cei care se ghideaza in viata dupa regulile bunului simt ar fi majoritari. Nici pomeneala.
Hai sa vorbim putin si despre cazul concret care mi-a adus in minte intrebarea, "De ce unii oameni promit ceva iar apoi fac total altfel?"
Am plecat acum 3 zile intr-o delegatie, toate bune si frumoase, deplasarea s-a facut cu masina de firma a unui coleg. Desi puteam sa iau si eu o masina, am zis ca nu are rost si calatorim impreuna. Bun. Vine ziua (cea de azi mai exact) cand eu am mai avut niste treaba aici, de care stiam de ieri.
Stiind ca cel cu care am venit are treaba in Bucuresti, am vorbit cu alt coleg care in drum spre Bucuresti trecea chiar pe aici.
Cel cu care am venit a plecat linistit de dimineata iar eu in continuare eram convins ca intr-o ora trebuie sa apara colegul ce avea sa ma ia in drumul sau.
Ca tot omul, il sun si eu sa vad ce face si ce crezi ca zice:
"Eu: -Pe unde esti?
El: - Pai prin Bucuresti.
Eu: - Poftim?!?!
El: - Pai...da...credeam ca ai rezolvat de aseara si ai plecat cu colegul cu care ai venit."
Cum mama naibii te apuci sa intuiesti cate in luna si in stele si nu dai un amarat de telefon sa zici:
"Uite bai prostule, eu plec acum, tu ai terminat sau nu, ca eu as vrea sa plec?"
Nu ar fi durat nici un minut convorbirea si sa ne punem la punct...dar nu a fost asa, iar acum stau pe coada cuminte si astept alt coleg dintr-un judet invecinat care s-a oferit sa faca un mic ocol sa ma recupereze.
Exista oamnei saritori si exista oameni care traiesc in lumea lor unde ei sunt buricul pamantului.
Daca avea binevointa sa imi spuna, plecam la prima ora cu cel cu care am venit si aia e...dar nu.
O fi scump sa dai un telefon de pe telefonul de servici pe care nu il platesti?
Pentru unii se pare e ca e prea scump si nu isi permit sa se iroseasca cu asa ceva.
Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus poveste-asa :)
Imi pare rau ca nu e nici amuzanta, nici interesanta ci doar o poveste a unei intamplari pur si simplu tampite.

Sport la orice ora

A face miscare este sinonim cu sanantatea. Noi am cam uitat sa facem asta desi suntem perfect constienti de efectele benefice ale activitatii fizice.
Animalele insa, au instinctul, care nu este afectat de uitare.
Ca sa trec la subiect, cand imi e somnul mai dulce, in miez de noapte se aude dudududu.
Casc ochii mari in intuneric si ascult mai atent. Dudududu, din nou. Recunosc sunetul si ma dau jos din pat cu directia sufragerie, mai exact cusca lui Strumf (hamsterul).

Cand aprind lumina, il gasesc in rotita de sus care e facuta dintr-un material mai dur si emite niste vibratii teribile cand e folosita la viteze mari.
Ca sa ajunga la ea, foloseste o platforma (bucata de plastic albastra) pe care uitasem sa o scot preventiv inainte de ma arunca in pat dupa inca 12 ore de stat la servici...mai uita omul, ca sa-i faci.
Dar ce sa-i faci, ca nu voia sa se dea jos din rotita. Ca sa nu-l iau pe sus l-am momit cu seminte...si ne-am intins. Eu ii dadeam seminte, el le indesa in falci si uite asa, am cam uitat de somn.

Aici eram "incoltit" :) Se terminase portia de seminte dar el simtea ca inca mai e loc in buzunarele din falci.

Vazand ca nu mai primeste, s-a retras si a inceput sa scoata din rezervele proaspat acumulate.

M-am luat cu vorba si am uitat sa ii scot platforma in timp ce il indesam cu seminte, asa ca intr-o clipa s-a instalat din nou in rotita si a inceput festinul bomboanelor agricole.
L-am lasat sa mai savureze una si l-am luat pe sus pentru a putea scoate platforma cat nu e el acolo ca sa nu aiba o surpriza cand paseste din rotita, sa cada in gol. Exista rumegus care ar amortiza caderea si de care se foloseste din plin cand mai escaladeaza cusca si isi da uneori drumu de pe gratii, zburand o fractiune de secunda. Fiecare trebuie sa aiba o slabiciune. La el sunt semintele, alergatul in rotita, escaladatul zabrelelor si marul. Dar despre mar in episodul viitor.

A fost un om...

...un om care s-a numit Adrian Paunescu, poetul cu suflet sensibil in trupul barbatului puternic pe care-l stim cu totii. Asa l-a descris pe scurt Florin Piersic.

Inca un moment trist in care aflam ca am fost contemporani cu cineva care va ramane in carti, un om pe care multi l-au apreciat dar si mai multi l-au hulit, acuzandu-l ca a scris pentru Ceausescu. Si ce daca?
De ce nu ne putem aminti ca prin Cenaclul Flacara au ajuns la urechile noastre voci ca cea a lui Pittis, Hrusca, Valeriu Sterian, Ducu Berti, Madalina Manole si multi altii.
E usor sa arunci cu pietre si sa arati cu degetul acuzator, dar acei oameni se vor cerne ca frunzele ruginii de toamna in bataia vantului pentru ca nu lasa nimic in urma lor.
Nimic nu e intamplator pe lume si fiecare om are o misiune pe pamantul acesta. Multi uita de ce au ajuns aici dar altii isi dedica viata creatiei. Poate unii vor zice "a facut-o si pentru foloase materiale", oare nu asta facem fiecare dintre noi?
Dar cati dintre noi ar avea darul sa compuna si sa faca o sala sa vibreze la auzul vocii noastre?
Venim in lumea asta, goi si neajutorati. Cei mai multi dintre noi incep apoi sa alerge si sa se agite pentru a se imbraca, pentru a manca si pentru a avea un acoperis deasupra capului. Dupa ce indeplinim aceste nevoi de baza, dorim acelasi lucru insa mai mult...aici ne pierdem. Uitam sa ne hranim sufletul, uitam sa inapoiem ceva celor care l-au hranit pe al nostru si ne-au dat putere sa ne formam.
Adrian Paunescu, nu a uitat asta nici o clipa. El pentru asta a trait. Sa ofere, nu sa ia.
Nu l-am cunoscut decat prin creatiile lui si vorbele celorlalti, in mare parte de ocara. Eram prea mic pe vremea lui Ceausescu pentru a percepe lucrurile, insa sunt sigur ca nu a facut rau nimanui chiar daca a scris si de nevoie, nu doar din placerea vulcanica de a compune.
Societatea in care traim nu ne mai ofera timpul de visare cu care eram obisnuiti odata.
Mass media mimeaza durerea ce o simte cand pierdem cate o valoare a neamului nostru doar de dragul audientei. Simt doar repulsie cand vad cum vuiesc cateva zile toate posturile tv si ziarele, in preajma un nopti intunecate...doar in goana dupa bani.
Cu totii avem oameni ce ne sunt dragi si pe care ii pretuim mai mult decat le spunem in viata de zi cu zi, insa pre putini sunt cei care ne dau tutror un sentiment aparte de mandrie, ca se numit romani, mai ales ca odata ce iesim din tara suntem cu totii priviti ca niste infractori notorii din pricina migratorilor din Indii care acum se dau drept romani.
Gandind-ma la Adrian Paunescu, ma intristez ca plecat dintre noi, dar sunt fericit ca a existat pentru Romania si mai ales ca am avut norocul sa fiu contemporan cu el si cu cei carora le-a dat aripi in muzica romaneasca prin intermediul Cenaclului Flacara.
Pentru multi, a fost pe vremea lui Ceausescu, rezerva de oxigen, in gazul toxic al comunismului, mai mult decat a fost Europa Libera, pentru ca el a fost aici, aproape de oameni si mai mult decat atat, in mijlocul lor.
Dar vorbele sunt de prisos...
Ramai cu bine!

O iesire din cotidian...in sfarsit

Minunate momente de pauza, relaxare, zbantuiala si usor dezmat...este vorba despre weekend da :)
Dupa ce Sambata am fost din nou pe la birou, am ales sa ies seara in oras si sa bantui un pic prin centrul vechi al Bucurestiului, alaturi de cativa prieteni.
Am rontait ceva, am vorbit si ras iar apoi am zis sa ne zbantuim un pic asa ca am mersintr-un club din zona.L-am ales pentru ca mi-a placut muzica live si atmosfera de acolo. Curand grupul nostru a depasit 10 persoane intalnind fiecare pe cate cineva cunoscut.
Lumea costumata a facut deliciul tuturor. Care in albinuta, avion, printesa, marinar, fluturi, scufita rosie cu mustata si par pe picioare :) acompaniata evident de lupul cel fioros si cineva atat de curajos incat s-a costumat in Facebook.
Cum poti face asta? Pai e mai simplu decat iti poti imagina. Se ia un carton mare, pe care se deseneaza partea superioara a ecranului de la facebook si in locul cu poza, se lasa spatiu pentru figura purtatorului :)
Fiind destul de "ruginiti" nu am rezistat prea mult, mai ales ca lumea continua sa vina acolo si dupa 1 noaptea.
Ne-am retras spre casa, mai deconectati, mai linistiti si cu bateriile incarcate desi eram toropiti de oboseala...confuza stare, nu?
Ca o concluzie se poate face un portret al oamenilor ce bantuie prin asemenea locuri, ei se pot grupa in 4 categorii:
1. cei veniti acolo doar pentru a se zbantui si a se deconecta dupa ce au vegetat la birou;
2. cei in cautare de senzatii euforice date de licorile bahice si carora nu le pasa de muzica sau atmosfera ci de diversitatea listei de cocktailuri cu alcool;
3. cei care isi cauta jumatatea pe termen lung sau chiar scurt, pentru ca viata e prea scurta pentru a pierde timp cu facutul de planuri;
4. cei care sunt acolo cu cineva din obligatie, nici nu le place muzica si nici de licori bahice nu le arde.

Cam astea ar fi categoriile de oameni printre care m-am simtit excelent sambata seara, topaind, cantand cat ma tineau plamanii cand era cate o melodie frumoasa si privind marea de oameni zambitori. Cred cu tarie ca fericirea in masa are efecte beneficie asupra celor ce iau parte la asa ceva.
Ca sa fie foarte clar, nu sunt adeptul sarbatorilor copiate de la americani, am profitat doar de o seara libera.

Sclavia moderna din viata noastra

Stiu...am lipsit o perioada destul de lunga, dupa parerea mea. Programul de la birou a fost unul draconic si nedrept fara nici un fel de recompensa...insa in vremurile astea putini fac nazuri. Asta e unul din marile avantaje ale angajatori.
Serile tarzii petrecute alaturi de colegi, au devenit ceva uzual si la fel au devenit si zilele de weekend. Familia si prietenii au ramas undeva in umbra si asta a devenit normal pentru majoritatea. Ciudat. Eu nu am putut niciodata sa ma impac cu ideea asta pe cand altii o accepta fara ezitare.
Pentru unii motivarea se face cu biciul, cu vorbe de ocara si chiar daca tu individual iti faci treba, ajungi in aceeasi oala cu cei care nu au la ce se intoarce acasa si prefera sa stea la birou cu orice pret.
Daca ei nu gasesc un motiv bun sa plece de acolo si nu ii asteapta nimic dupa ce parasesc cladirea de birouri, eu as gasi 1001 motive sa ies pe usa aceea.

Am observat ca nu sunt singurul care simte si gandeste asa dupa ce, intr-o dimineata, am citit e-mailul trimis de o colega catre superiorii nostrii care savureaza sedintele nocturne ce incep uneori si la ora 21:00:
"

Este din ce in ce mai clar ca sustineti diftongul "traim ca sa muncim si nu muncim ca sa traim".

Cum credeti ca putem fi productivi, daca la ora 22 as ajunge acasa si singurul lucru pe care sunt in stare sa-l fac ar fi sa dorm ?

Cum credeti ca s-ar traduce in productivitatea muncii toate aceste frustrari acumulate: n-am cand sa ma spal, sa ma intretin (psihic sau fizic), sa-mi cumpar de mancare, sa comunic, sa iubesc, sa ma deconectez, sa citesc, sa progresez, sa simt ca traiesc .......???

O sa-mi spuneti ca vin la ora 11 la munca, dar asta se intampla doar pentru ca oricat as munci tot nu-mi permit sa-mi angajez un "argat la curte", sau pentru ca inca nu accept ca serviciul sa-mi fie casa, sau pentru ca consider ca un echilibru intre viata personala si cea profesionala ma ajuta sa sustin pe o linie armonioasa ambele planuri.

De ce nu suntem tratati ca oameni, si suntem tratati ca niste masini ?

Ce tip de combustibil credeti voi ca este necesar acestor masini ca sa functioneze la parametrii de eficienta maxima ? bataia? constarngerea? inumanizarea? depersonalizarea? distrugerea vietii personale? divortul? bolile?

Va multumesc"

Reactia a fost prompta din partea conducerii si departamentului de HR: a primit un avertismet, sec, rece si impersonal or cum se intampla la marile companii unde se incearca depersonalizarea indivizilor si scaderea respectului de sine prin adresarea de cuvinte grele chiar si celor care isi fac treaba...pentru ca nimeni nu conteaza in particular. Sunte doar cifre si poate si nume pe niste hartii si ei au uitat ca sufletele noastre totusi, nu sunt de vanzare.