Nori la superlativ

Primavara s-a terminat oficial si au inceput micile furtuni de primavara care ne viziteaza timp de cateva minute, iar apoi dispar parca in alta dimensiune, lasand in urma oameni nedumeriti de apa ce s-a revarsat din cer si un cer mai albeastru ca niciodata.

Privind cerul in drum spre casa, am fost pur si simplu motivat sa merg mai repede, desi parca as mai fi stat sa admir patura moale ce se lasa cu viteza uluitoare peste cladiri, aducand cu ea noaptea.

Precum trupele de elita, vin in forta si schimba peisajul. Acesti soldati, bine antrenati in baze secrete, marsaluiesc in viteza de parca ar fi garzile de corp ale Soarelui. Il ascund deindata, arunca o ploaie pentru a dezorganiza mutlimea ce se bucura de soare poate prea mult si evacueaza perimetrul in mare viteza.

A fost o zi frumoasa desi ploioasa de dimineata pana seara si se pare ca norii m-au urmarit cam toata ziua prin oras. Ma bucur ca au facut-o si imi pare rau ca nu am avut timp sa le privesc miscarile un timp mai indelungat.

O fuga pana la salina Ocnele Mari

Un vant de primavara aduce cu sine idei si incredre, dorinta de a explora si de a nu sta locului de nici o culoare.

Cum vantul de primavara m-a adus cu serviciul in zona Olteniei, mai exact la Slatina, am ales sa imi ofer o iesire din cotidian si sa fac o mica excursie pana la Ocnele Mari din judetul vecin Valcea.
Poate ca nu suna cine stie, insa dupa ce mi-am stabilit traseul in mare viteza, ardeam de nerabdare sa se inchieie programul si sa pornesc la drum. Problema era ca totul s-a desfasurat contracronometru deoarece ora la care se termina vizitarea salinei, e destul de mica, 17:00.

M-am mobilizat si am reusit sa termin totul mai redepde decat speram iar la ora 15:00 deja imi aruncam geanta cu laptopul in masina si porneam spre destinatie.
Google maps, e de parere ca drumul de 87 km poate fi parcurs intr-un interval de 1h18 min cu viteza legala maxima.
Ei bine, e a nu stiu cata oara cand mi se confirma ca Google maps e un vitezoman inrait! De ce spun asta?
Pai e simplu, drumul intre Slatina si Ocnele Mari, trece printr-un lant interminabil de localitati, presarat cu gropi cat cuprinde, camioane si rareori carute.
Avand in vedere ca am mers constant cu 80-90km/h, depasind cam tot ce-mi iesea in cale si ma putea incetini, am parcurs drumul in 1h40min.

Toate bune si frumoase, ma iau dupa indicatoare si ajung la mina din Ocnele Mari. Locul parea pustiu asa ca o usoara ingrijorare apare in inima mea. Nu imi pierd speranta si reperez cu usurinta ceva ce semana a casa de bilete. Bat la usa si dau sa intru increzator cand de dincolo se aude o voce subtire ce imi tipa "Pe la ghiseu va rog!".
Logic, ghiseul ar trebui sa fie la strada iar usa de acces in acea cabina, pe spate sau in lateral, nu? Ei bine, aici era pe dos, ghiseul fiind pe o laterala.
Domnisoara de acolo imi zambeste, eu ii intorc gestul si cer mandru un bilet intreband imediat pe unde e intrarea.
"Trebuie sa asteptati microbuzul!" mi se raspunde, poate chiar mai hotarat ca prima oara...si totusi zambea.
Desi parea deranjata de necunostinta mea continui discutia:
- Bine dar, e departe? Nu ma deranjeaza sa fac o plimbare pana la intrare.
 - Nu se poate, zise ea sec si imi intoarse spatele ca si cum s-a simtit lezata ca am incercat sa ii pun la indoiala autoritatea. Daca ea zice ca e alba, e alba domnule, fara alte explicatii :)
O las sa se delecteze, nu stiu cu ce, pentru ca era o liniste macabra in zona. Incep sa ma plimb nerabdator in asteptarea microbuzului si sa ma familiarizez cu zona.

Drumul de acces e destul de laturalnic, dar macar sunt indicatoare. Cam asa el privind in urma dupa ce ai ajuns.
Partea de suprafata a minei, arata usor deplorabil. Nu ca la Slanic Prahova ar arata mai bine, dar aici locul pare a fi un pic mai uitat de lume.

Hei, iata microbuzul!
Coboara din el un grup de copilasi total neetuziasmati de excursia ce au facut-o si soferul imi face semn sa urc.
Sunt din ce in ce mai nerabdator si zambesc de incantare ca am reusit sa ajung in timp util si sa imi implinesc mica dambla.
Microbuzul intoarce si incepe sa mearga pe langa mina, urca o rampa, face cateva curbe si intra intr-un tunel sapat in stanca.

Tunelul e ingust cat sa incapa o masina si e destul de inalt. Din loc in loc, lumina vine de la tuburi de neon spanzurate pe zidurile sale.
Profit de locul apropiat de al soferului si intru in vorba cu el. Banuiala mi se confirma, acesta e singurul mod de a intra in salina Ocnele Mari. Drumul incepe sa serpuiasca, curbele sunt stranse si deodata in lumina farurilor, apare o mare usa de lemn . Microbuzul opreste si coboram.

Aerul e deja altfel. Trecem de usa si imi dau seama ca aceea era doar prima.

Trecem si de a doua si in fata ochilor se infatiseaza galeriile. Nu e multa lume. Un sentiment ciudat ma incearca. Am ajuns in inima maretului drob de sare.

De la intrare te intampina o mica expozitie cu mostre de sare din toate salinele Romaniei, echipamente pentru lucratori si aparate folosite.

Harta reprezinta toate salinele de la noi din tara ale caror mostre de sare se gasesc insirate destul de ordonat pe jos.
Imi atrage atentia o masina de gaurit cu un burghiu impresionant, infipta pur si simplu in peretele de sare.

Incep sa merg usor dar gandul imi zbora la sudoarea celor care au lucrat aici si mai ales la cei coborati aici care nu au mai reusit sa vada lumina zilei vreodata. Dumnezeu sa-i odihneasca!

De altfel, se gasesc aici mentiuni despre detinutii politici ce au fost intemnitati la penitenciarul Ocnele Mari, printre care se numara si Petre Tutea.

Galeriile accesibile publicului sunt vaste ca suprafata plana. Tavanul il vei atinge daca poti sa sari pana la inaltimea de 8 metri si te vei convinge ca e tot sare, desi arata ca o bucata de halva. Stiu ca e ciudata comparatia, iar pozele sunt de o calitate jalnica, insa m-am folosit de ce am avut si anume de telefonul din dotare.

Fiecare pas aer ecou daca esti atent iar sunetele se lovesc violent de pereti in incercarea de a se elibera. Trecand pe langa terenul locul de rugaciune, ajungi la cel de joaca unde sunt leagane, karturi, mese de ping-pong, mese de biliard, un teren de fotbal si unul de baschet, ajungi la o noua punte. Aceasta duce catre o noua serie de galerii. Acolo nu era nimeni iar lumina tot mai slaba dadea o senzatie de rece similar unei nopti geroase.

Am facut cale-ntoarsa cu gandul sa mai las ceva si pentru data viitoare. Drumul spre microbuz l-am parcurs tot incet, uitandu-ma pe pereti si facand un popas la un leagan ce mi-a amintit de bucuriile copilariei.

Inspirand aerul sarat de cateva ori,cu putere, ca sa ma bucur si de efectele terapeutice ale locului, am pornit usor spre iesire. In dreptul magazinelor cu suveniruri bazte pe sare, evident, am gasit o ladita cu bucati consistente de sare. Mesajul de langa indemna trecatorul sa se serveasca si sa lase 1 leu pentru fiecare bucata de sare. Nu am fost nepasator si am ales si eu cateva pe care le-am bagat in buzunarele hainei in lipsa unei pungi.

Stand acolo, o senzatie inexplicabila de liniste te cuprinde. E placut uneori sa fii doar in compania gandurilor tale, obtinand o stare de relaxare placuta.
Lasand in urma galeriile impresionante ce au atatea povesti de spus, am plecat cu multumirea de a mai fi vazut o particica din frumuseteile tarii noastre.

Trecand peste raul Olt, am intrat din nou in Slatina. Nu e doar un rau ci e ditamai raul si reuseste sa impuna respect prin dimensiunea sa.
Avem o tara frumoasa, pacat ca nu avem drumuri sa ajungem in punctele ei cheie.
Drumul de intoarcere a fost la fel de lung ca timp, desi mai liber ca la ducere, dar nu mai eram contracronometru.
Daca treceti prin Valcea, merita sa va opriti macar 30 minute la salina Ocnele Mari, cu 14 lei in buzunar daca sunteti adulti si mai putin daca aveti un carnet de stundent, elev sau altele. Nu se dau reduceri daca vii cu carnetul de conducere :) Am fost tentat sa intreb in gluma, eram curios de reactie.

PS: As fi vrut sa vad si trovantii, pietrele vii de langa Costesti, dar ziua inca nu are 40 de ore asa cum vreau eu. Cu timpul insa...poate poate.

Astenie de primavara

E dimineata si stiu ca sunetul repetitiv al ceasului ma va impinge brutal din pat. Parca l-am prevazut asa ca ma opun si obtin o coborare lenesa si cat se poate de lenta din asternutul primitor si confortabil.
Soarele parjoleste linia orizontului cu o flacara portocalie ce se intrezareste destul de intens printre nori.
E prea devreme, imi spun. Deschid geamul si trilul pasarilor ma face sa zambesc. Simt ca e primvara si nimic nu o mai poate opri acum. Parca as fi un suporter ce urmareste meciul Iarna - Primavara :) Desi simpatizez Iarna pentru feeria zapezii si sporturile ce deriva din aceasta, pentru o perioada buna de timp as vrea sa o dau uitarii.
Deja Primavara pare sa joace pe terenul ei iar suporterii de pe crengile copacilor infloriti, ii dau putere prin uralele lor.
Cu tot cheful din lume, incepe echiparea si definitivarea bagajului. Las in urma caldura casei si ma inchid in liftul care a plimbat atatia si atatia oameni ca un catar credincios ani de-a randul, fara sa ceara nimic in schimb.
Deschid usa blocului si un aer rece si proaspat incepe sa se invarta pe langa nasul meu ce cauta parca disperat mireasma copacilor infloriti de pe marginile de drum. Reuseste sa si gaseasca o urma de parfum in drum spre masina, doar pentru o clipa, dar ce clipa grozava.
Drumul trece pe nesimtite si cursa spre aeroport ma lasa tot in starea aceea dintre vis si realitate.
Fac check-in-ul, trec de controlul de frontiera si pasesc alaturi de inca 3 colegi spre poarta 38 a noului terminal din aeroportul Otopeni.
Imi aduc aminte ca parca am vazut la tv ceva despre o noua aripa a aeroportului. E frumoasa nu zic nu, insa nu atat de extraordinara pe cat a fost prezentata. Poarta 38 este penultima poarta din terminal si am ocazia sa fiu practic pe pista. Avioanele se misca greoi, masinile se agita controlat iar oamenii in uniforme diverse roiesc ca niste albinute in jurul stupului. Noi pasagerii suntem o specie separata, parem a fi trantorii perfecti.
Cei mai multi stau tolaniti in scaunele salii de asteptare si citesc o carte, un ziar sau se joaca pe telefonul mobil. Fiecare are cu sine o geanta in care cara un laptop. Parca am fi insemnati, micii roboti care pleaca peste hotare sa faca una alta in numele unor corporatii care nici nu stiu de existenta lor.
Dar fiecare dintre noi, facem ceea ce facem pentru ca intr-o mica masura ne si place pana la urma.
Un personaj atipic rasare din multimea asta de oameni in costume gri, o femeie in varsta cu basma si cojoc. Are cam 80 de ani si poarta in mana biletul alaturi de un act de identitate. Sta calma si relaxata ca si cum zboara cu avionul de o viata si acolo este fix in elementul ei. Desi poate parea ceva banal, e o priveliste inedita.
Incepe imbarcarea care se termina in mare viteza. Autobuzul ne poarta spre aeronava ATR 42-500 a companiei Tarom.
E a doua oara cand zbor cu un asemenea aparat. E haios sentimentul de avion privat pe care ti-l ofera prin dimensiunile reduse.
Decoleaza in forta si se aseaza confortabil deasupra norilor. Sunt fericit ca nu a batut vantul la decolare si sper sa fie la fel si la aterizare. Rasfoiesc revista, servesc micul senvis, beau o gura de apa si se da semnalul de incepere al coborarii. Privesc pe fereastra si recunosc muntele Vitosha care inca are zapada pe varf.
Pe masura ce coboram, avionul parea ca se transforma intr-un cal naravas care incepe sa se smuceasca sub calaret, dorind parca sa se elibereze cu orice pret. Batea vantul....normal.
Intr-un final rotile trenului de aterizare lovesc pista si rasuflu usurat. Am ajuns din nou la Sofia unde primvara, inca nu pare sa castige meciul etern pe care il joaca cu iarna.

Prieteni la catarama

Sambata, m-am bucurat de soare si am parasit zgomotul si forfota orasului, pentru forfota mai lenesa a statiunii montane Busteni. Aici, nimic nu s-a schimbat de ani buni, doar fapturile locului par sa-si fi dat seama ca trebuie sa se accepte si sa stea unite pentru a face fata vietii de strada.
Asa se face ca pe o straduta laturalnica, am dat nas in nas cu un cuplu inedit. Un catel batran si o felina ce-l masa pe spate cu o constinciozitate iesita din comun.
In timp ce ii priveam, o doamna ne confirma gandurile zicand din mers "Sunt cei mai buni prieteni, mereu stau impreuna".
E ciudat dar iti da un sentiment de bine o asemena imagine, alaturi de cuvintele trecatoarei.

Oglinda apelor din Venetia

Lumina soarelui dezvaluie luciul apei ce tremura si se infioara la mangaierea suava a vantului. Si totusi oamenii pasesc nepasatori. Dar nu toata lumea era la plimbare, asa ca e de inteles...plus ca orice lucru oricat de frumos sau deosebit pare pentru unii dintre noi, pentru cei ce il vad zi de este doar o banalitate cotidiana...cam cum e pentru noi aglomeratia si nesimtirea multora pe strazile din Bucuresti.
Hai totusi sa nu parasim prea repede starea asta de visare si zambet tamp starnit de placerea de pasi prin aceste locuri.

E totul liniste, nimic nu perturba relatia brizei cu luciul apei, nici macar un pescarus nu indrazneste sa innoate ci se lasa purtat de valuri.

O alta alee ingusta ce pare ca duce spre nicaieri, imi aduce in fata ochilor un alt drum de apa pe care se odihenste o gondola in asteptarea doritorilor.

Gondolierul se apropie si spune "20 Euro per person" Am ramas mut de uimire stiind ca in apropierea pietei San Marco pretul este undeva pe la 100 Euro de persoana. Asta e dovada ca cine cauta gaseste si ca daca te pierzi pe stradute e un lucru bun si din motive financiare.
Am lasat gondola pentru o zi mai insorita si ca sa ramana totusi un motiv de a reveni in orasul strazilor cu vehicule plutitore.

Din nou pe strazi, un lampadar ce s-ar fi potrivit pe castelul din "Frumoasa si Bestia", mi-a atras atentia. Oare a stat vreodata cu gatul drept, dar trecerea timpului l-a obosit un pic?

In cautare de suveniruri la preturi acceptabile am ajuns intr-un final la Rialto, cel mai mare pod ce leaga cele doua maluri ale lui Canal Grande. Studiul de piata efectuat a dat roade, aici intalnind magazinele cele mai prietenoase cu buzunarul turistului :)

Canalele inguste sunt precum raurile ce se varsa intr-un fluviu impunator care este Canal Grande, dupa ce culeg povestile soptite la ferestrele pe sub care trec.
In drum spre San Marco, am zarit cateva case de schimb si fara sa vreau am observat cursul leu-euro. Am facut ochii mari, am zis ca nu se poate asa ceva si apoi mi-am facut un obicei sa verific din privire paritatea leu-euro la fiecare casa de schimb. Peste tot aceeasi situatie: 1 Euro= peste 8 lei la vanzare si 4.16 lei la cumparare.
Tot e ceva ca iti ofera sansa sa schimbi lei :)

Am vazut si luminita de la capatul tunelului. Asta e dovada ca ea exista, dar la altii nu la noi. Trebuie sa aiba si la noi o forma telurica dar poate nu am cautat-o destul de bine.

Leganate de valurile lenese, cateva gondole sclipeau priponite asteptand sa alunece printre cladirile macinate la exterior de trecerea anilor si salinitatea aerului.
Atat de lucioase sunt burtile lor, incat ai impresia ca daca le-ai atinge, degetele ti-ar aluneca imediat de pe ele si nu ai putea sa le simti cu adevart.
Nici nu ar putea fi altfel, doar intalnesc oglinda apelor din Venetia iar atingerea trebuie sa le fie fin, ca sa nu zgarie oglinda.

Venetia in puterea noptii

Strazile micului oras din laguna sunt un mister ce nu poate fi nicodata patruns complet. La fiecare revedere, vei descoperi un nou ungher sau o noua alee, mai ingusta decat cele pe care ai mai pasit.
Cu toate astea, farmecul orasului, ramane in canalele ce serpuiesc printre caldirile vechi ce pastreaza intre zidurile lor, nenumarate povesti.

Hoinarind prin acele locuri la ceas de seara, forfota turistilor paote deveni coplesitoare, insa frumusetea locului este si in faptul ca te poti pierde cu usurinta daca nu urmaresti indicatoarele si atunci gasesti linistea. O liniste in care daca esti destul de atent poti auzi soaptele celor ce au pasit slefuit cu pasii lor, strazile si podurile, in vremurile lui Casanova.

Natura... sau nu?

De la al doilea razboi mondial pana acum, Japonia a crescut, s-a afirmat si a dovedit ca e cladita pe o baza solida, de niste oameni care sunt cu totul altfel decat noi ceilalti.
Si in timpul celui de-al doilea razboi mondial ca si acum, au primit o lovitura dura menita sa le stavileasca avantul tehnologic. Singura diferenta acum, este ca de data asta nu au deranjat pe nimeni vizibil, sau poate au facut-o prin nivelul ridicat pe care l-au atins.
Cum in ziua de azi, razboaiele s-au mutat de pe front, la bursa si in orice aspect semnifica economie, folosirea armelor clasice pentru orice fel de rafuiala, nu semnifica decat o involutie.
In anii ce s-au scurs, omul a invatat prin diverse metode sa controleze starea vremii si de ce nu, chiar si miscarea placilor tectonice. Detonarea unei cantitati impresionante de explozibil la o adancime seminificativa, intr-un loc unde se stia ca o anume placa tectonica are unghi favorabil de alunecare spre o alta, este un scenariu pe cat de fantezist pe atat de posibil.
Criza economica nu a lovit acea parte a Asiei deoarece cresterea veniturilor tarilor din acea zona a fost facuta pe buna dreptate, prin munca asidua, nu prin speculatii ca in cazul Americii.
In timp ce America se cufunda tot mai mult in criza, este zguduita de crizele tarilor arabe si parca si conductele de petrol isi mai inchid vanele, viitorul apre tot mai intunecat si fiecare zi este un pas inapoi. In tot acest timp, in partea cealata a lumii, exista o tara care creste necontenit, Japonia si face in fiecare zi pasi mici, marunti dar fermi doar inainte.
Este lovita zilnic de cutremure dar educatia oamenilor si inteligenta cu care si-au ridicat constructiile ii ajuta sa le integreze in cotidian ca pe orice ploaie de vara.
Poate ca cineva s-a gandit la un moment dat sa speculeze aceasta slabiciune a stabilitatii placilor tectonice si sa "ajute" urmatoarea miscare a lor.
De orice natura a fost unda de soc ce a dus la dezastrul din Japonia,  este de admirat forta oamenilor de a trece peste orice. Nimeni nu isi punea mainile in cap, nimeni nu isi smulgea parul...ce rost ar fi avut?
Starea de calm te ajuta in orice situatie sa iei cele mai bune decizii si ei stiu asta. Se aduna si incearca, cu meticulozitate sa isi revina...vor reusi fara nici o urma de indoiala.
Ce impact ar fi avut un asemenea seism in Romania? Cel mai probabil, trei sferturi de tara s-ar fi inchis si ar fi ramas pustie. Ar fi supravietuit doar cei aflati in aer liber in afara oraselor si pe umerii lor ar fi stat raspunderea de a o lua de la inceput. Dar asta s-ar fi intamplat la vreun an dupa ce ar termina sa-si planga soarta, ca asa e romanul, daca nu isi plange soarta sa se auda peste sapte mari si sapte tari, nu se simte bine.

Oare ce mai face cel mai mare accelerator de particule din Geneva, dupa a carui pornire a fost cutremurul din Haiti iar acum cel din Japonia? Nimeni nu il aduce in prim plan. Probabil s-a dovedit a fi un minunat centru de comanda pentru cate un Doctor Evil cu conturi bancare inimaginabile, care acum isi demonstreaza eficienta si justifica investitia.

Armele noii ere sunt probabil greu de imaginat pentru noi. Asa cum ar fi raza laser si aparatul cu socuri electrice pe vremea romanilor. Oare cum ar fi perceput Baiazid o riposta cu MIG-uri din partea lui Mircea cel Batran?
Sa fi ajuns armele viitorului in prezent, sau cum?

Semnificatia lui 8 Martie

In luna martie din nou cantam femeia in data de 8 Martie, ziua internationala a femeii. In concluzie, simplu "La multi ani!" inca odata.
E ciudat cum se schimba semnificatia unor zile odata cu trecerea anilor si toate astea inmod oficial, nu oricum. De ce spun asta? Pai pentru mine e simplu, hai sa vedem daca reusesc sa ma exprim cum trebuie. In copilarie, tin minte ca pe 8 martie era Ziua Mamei, cantam "E ziua ta mamico", faceam tot felul de activitati la gradinita si in primii ani de scoala ca sa putem oferi mamei un cadou minunat facut de manutele noastre de copii mici la acea vreme.
Tin minte si acum, am facut odata un suport de ace in forma de trifoi cu 4 foi ce avea in centru o pernita moale in care se infigeau acele, o manusa de bucatarie din multe straturi de material, o lingura de lemn pe care am pictat un chip si cam atat imi amintesc de activitatile in care ne angrena invatamantul de atunci pentru ziua Mamei, 8 martie.
Acum de 8 martie, sarbatorim femeia in general...de ce nu doar mama?
Femeia e sarbatorita clar pe 1 Martie, de Dragobete si Valentine's Day (nu ca as tine cont de cea din urma deoarece e copiata aiurea de pe continentul cu cel mai mic IQ, a se citi America), e clar ca tot noi trebuie sa avem la indemna flori, ciocolata si orice mai vine pe langa e binevenit.
Sa nu credeti ca o spun ca si cum ar fi un lucru rau sa care imi displace, dimpotriva, e placut sa ai ocazia de cat mai multe ori intr-un an sa ii spui ca este speciala, deosebita, unica si fermecatoare. Pe cat le place femeilor sa fie complimentate, pe atat le place si barbatilor sa le complimenteze...asa ca, ce mai asteptati, e luna lor, nu fiti retrasi, aratati ca le pretuiti prezenta in orice fel puteti.
O merita din plin!

PS: Nu uitati de mama :)