Astenie de primavara

E dimineata si stiu ca sunetul repetitiv al ceasului ma va impinge brutal din pat. Parca l-am prevazut asa ca ma opun si obtin o coborare lenesa si cat se poate de lenta din asternutul primitor si confortabil.
Soarele parjoleste linia orizontului cu o flacara portocalie ce se intrezareste destul de intens printre nori.
E prea devreme, imi spun. Deschid geamul si trilul pasarilor ma face sa zambesc. Simt ca e primvara si nimic nu o mai poate opri acum. Parca as fi un suporter ce urmareste meciul Iarna - Primavara :) Desi simpatizez Iarna pentru feeria zapezii si sporturile ce deriva din aceasta, pentru o perioada buna de timp as vrea sa o dau uitarii.
Deja Primavara pare sa joace pe terenul ei iar suporterii de pe crengile copacilor infloriti, ii dau putere prin uralele lor.
Cu tot cheful din lume, incepe echiparea si definitivarea bagajului. Las in urma caldura casei si ma inchid in liftul care a plimbat atatia si atatia oameni ca un catar credincios ani de-a randul, fara sa ceara nimic in schimb.
Deschid usa blocului si un aer rece si proaspat incepe sa se invarta pe langa nasul meu ce cauta parca disperat mireasma copacilor infloriti de pe marginile de drum. Reuseste sa si gaseasca o urma de parfum in drum spre masina, doar pentru o clipa, dar ce clipa grozava.
Drumul trece pe nesimtite si cursa spre aeroport ma lasa tot in starea aceea dintre vis si realitate.
Fac check-in-ul, trec de controlul de frontiera si pasesc alaturi de inca 3 colegi spre poarta 38 a noului terminal din aeroportul Otopeni.
Imi aduc aminte ca parca am vazut la tv ceva despre o noua aripa a aeroportului. E frumoasa nu zic nu, insa nu atat de extraordinara pe cat a fost prezentata. Poarta 38 este penultima poarta din terminal si am ocazia sa fiu practic pe pista. Avioanele se misca greoi, masinile se agita controlat iar oamenii in uniforme diverse roiesc ca niste albinute in jurul stupului. Noi pasagerii suntem o specie separata, parem a fi trantorii perfecti.
Cei mai multi stau tolaniti in scaunele salii de asteptare si citesc o carte, un ziar sau se joaca pe telefonul mobil. Fiecare are cu sine o geanta in care cara un laptop. Parca am fi insemnati, micii roboti care pleaca peste hotare sa faca una alta in numele unor corporatii care nici nu stiu de existenta lor.
Dar fiecare dintre noi, facem ceea ce facem pentru ca intr-o mica masura ne si place pana la urma.
Un personaj atipic rasare din multimea asta de oameni in costume gri, o femeie in varsta cu basma si cojoc. Are cam 80 de ani si poarta in mana biletul alaturi de un act de identitate. Sta calma si relaxata ca si cum zboara cu avionul de o viata si acolo este fix in elementul ei. Desi poate parea ceva banal, e o priveliste inedita.
Incepe imbarcarea care se termina in mare viteza. Autobuzul ne poarta spre aeronava ATR 42-500 a companiei Tarom.
E a doua oara cand zbor cu un asemenea aparat. E haios sentimentul de avion privat pe care ti-l ofera prin dimensiunile reduse.
Decoleaza in forta si se aseaza confortabil deasupra norilor. Sunt fericit ca nu a batut vantul la decolare si sper sa fie la fel si la aterizare. Rasfoiesc revista, servesc micul senvis, beau o gura de apa si se da semnalul de incepere al coborarii. Privesc pe fereastra si recunosc muntele Vitosha care inca are zapada pe varf.
Pe masura ce coboram, avionul parea ca se transforma intr-un cal naravas care incepe sa se smuceasca sub calaret, dorind parca sa se elibereze cu orice pret. Batea vantul....normal.
Intr-un final rotile trenului de aterizare lovesc pista si rasuflu usurat. Am ajuns din nou la Sofia unde primvara, inca nu pare sa castige meciul etern pe care il joaca cu iarna.