Ce-a fost si ce-a ajuns

A fost odata ca niciodata, in vremuri mai prospere ale existentei noastre, cand intr-un weekend cand cerul era mohorat am decis sa facem o plimbare pana pe banala Vale a Prahovei in Busteni, statiunea excursiilor din liceu. Imi place sa vizitez locuri de care ma leaga cate o amintire, de fiecare cand pasesc pe acolo parca e un colt de istorie sau cine stie ce ruine se ascund dedesubt. Totusi nu cred ca sunt inca ruine, nu am imbatranit chiar asa mult. :)
Odata ajunsi acolo, punga de nori deja incepuse sa aiba fisuri si ploaia isi facea simtita prezenta.
La intrarea in statiune, se face la stanga un drum ce duce spre hotel Silva si telecabina ce urca la Babele. Facem stanga si parcam langa zidul unei fabrici parasite, care apropo astazi s-a demolat facand loc probabil vreunui hotel.
Ploaia deja se intetise iar drumul ne facuse pofta de mancare si nu oriunde ci in micul restaurant aflat al doi pasi de acolo.
Cand cobor din masina, vad lipita de zid, o naveta de paine cu cateva carpe in ea ce se miscau. Miscarile imi atrag atentia asa ca privesc si mai insistent. La un moment dat, de sub o haina ponosita a scos capul un pisic mic si gri cu niste ochi mari si albastrii ce ma privea insistent.
M-a induiosat soarta lui, dar stiam ca am o alergie la pisici asa ca nu puteam sa o luam cu noi. Am zis sa ne indepartam cat mai repede ca sa nu ne induiseze prea tare. Am intrat in local, am comandat si am mancat.
Fiecare inghititura insa era oprita de gandul la acel pisic mic ce statea in ploaie si frig in acea zi de toamna autentica.
Comandasem, mamaliga cu branza si smantana deoarece nu mai mancasem de ceva vreme si imi era pofta. Dupa ce am mancat repede jumatate, am pus restul in niste servetele, am platit si am plecat la masina, unde era si lada cu pisicul infrigurat cu gandul sa ii dau ceva de mancare macar.
Urmatorii pasi au fost inevitabili, am luat animalutul din ploaie, era asa mica incat statea in palma foarte confortabil, cu gandul sa il scapam de purici si sa il oferim cuiva spre adoptie.
Ei bine, ultima parte nu s-a mai intamplat. In prezent, individa are 4 ani si cantareste 5.5 kg :) iar eu am descoperit ca eram alergic doar la pisici persane din cauza texturii blanii.
Pe scurt, cam asa a ajuns sa arate:


PS: Se pare ca tolerez tomberonezele fara nici o problema.

In cautarea altei cai

Era tot vara si pe deasupra mai era si ultima inainte sa merg la scoala, acel loc infiorator in viziunea mea de atunci. Eram foarte fericit cu starea mea sociala de atunci si anume prietenii pe care ii adunasem la gradinita. Nu simteam nevoia de altii, literele le stiam, cifrele nu erau o filozofie si ma prinsesem cam cum era cu adunarile si scaderile. Ce nevoie aveam de scoala? Cam asa arata mintea mea la vremea aia cand ma gandeam cu groaza ca odata cu urmatoarea onomastica o sa sune si clopotelul.
In incercarile mele de a-i face pe ai mei sa ma lase sa sar peste scoala eu voiam sa imi aleg un liceu. II auzeam mereu ca se intalnesc cu prietenii din liceu si povestile lor erau chiar haioase, deci liceul parea o chestie foarte aproape de ce faceam eu la gradinitia si anume continea multa distractie. Acolo e de mine, mi-am zis!
Dar nu am reusit sa ii conving si zambind dupa ce mi-au ascultat pledeoaria, mi-au promis ca o sa ma duca la circ daca urma sa fiu de acord sa merg la scoala. A fost de efect, pentru ca am acceptat in naivitatea mea imediat invoiala, nestiind la ce ma bag, evident.
Spectacolul a fost frumos, animale facand giumbuslucuri diverse, clauni haiosi si tot felul de acrobati.
Am revenit acasa incantat de ceea ce vazusem dar cu toate astea, parca aveam un sentiment ca fusesem tras pe sfoara. Ce-mi trece mie prin minte, hai sa ma fac acrobat si poate scap de mersul ala la scoala. Zis si facut, a doua zi, fiind singur acasa, am cautat in dulap mingea cea mare de plaja si am inceput sa umflu la ea. Eram convins ca e usor sa mergi pe o minge asa ca am zis sa incep antrenamentele. Bun, odata mingea umflata, eram deja ametit de cat suflasem in basica de plastic, dar gata sa ma apuc de treaba. O asez langa fotoliu, ma sui pe fotoliu si pasesc increzator pe ea cu toata greutatea. Un lucru neprevazut pentru acele vremuri si destul de evident ulterior, s-a petrecut atunci: am cazut pe spate instantaneu iar mingea a zburat spre biblioteca crapand unul din geamurile vitrinei.
M-am ridicat, mi-am indreptat spatele si am verificat cate vanatai acumulasem de la o singura cazatura. Nimic important dar dureros. Avand in vedere si pagubele, am zis ca nu merita efortul. Daca aveam sa sparg cate un geam la fiecare incercare, nu parea o afacere foarte buna asa ca am ales sa renunt si anul urmator am mers in clasa I-a carand din ce in ce mai multe carti.

Merci pentru premiu, Nimeni'

E prima oara pentru mine :) asa ca nu stiu cum se procedeaza cu aceste premii. Merci frumos Nimeni'. Mai bine mai tarziu decat niciodata.
Il dau si eu mai departe la: pandhora, Georgiana Nitu, Alexa, Diana si Adelle23 :X

Intrebari fara raspuns

Sunt zile mai bune si altele mai putin bune.
Intre starea noastra de spirit si trup este o legatura teribil de puternica desi ar trebui sa fie independente din moment ce trupul e ceva real iar ideile sunt venite din neant. Dar trupul e cel care elibereaza idei si sentimente, intrebari si raspunsuri. De unde aceasta legatura?
Pana si la biserica, cand mergi sa te spovedesti, cele mai frecvente pacate sunt cele trupesti. De ce? Trupul e de imprumut mi-a spus un preot, Dumnezeu ni l-a dat si tot El ni-l va cere inapoi intr-o zi iar noi nu avem decat sa ne supunem. De ce trupul ne face sa ne consideram murdari cand el ramane in urma noastra la un moment dat? Poate pentru ca este ghidat de suflet iar sufletul dicteaza uneori fara a trece prea mult prin filtrul gandirii.
Prea multe intrebari pe tema asta, la care raspunsurile sunt cu siguranta subiective.
Sufletul ofera placere cand suntem indragostiti sau cand facem o fapta buna si de ce nu cand avem succes in ceea ce facem.
Trupul pe de alta parte ofera o gama mai variata de satisfactii prin intermediul simturilor: atingeri, arome, gusturi, suente. Asta il face mai expus la greseli.
De ce cautarea placerii trupesti devine subit o greseala in ochii bisericii? Poate pentru promovarea monogamiei si institutiei numita casatorie care oricum a devenit o simpla formalitate iar cei care calcau in stanga si indreapta inaintea casatoriei se vor clatina si apoi.
Inchizi un trup intr-o manastire si brusc acel trup nu mai este supus pacatelor iar sufletul pare sa fie salvat. Salvat de la ce? Pai cum de la ce, de la pierzanie evident. Adica dupa ce esti pedepsit aici si ai parte de dureri cand te imbolnavesti, pedepsele continua si dincolo? Parca Dumnezeu era bunatate, iertare si iubire. Deja sunt confuz.
Dar daca trupul e un cadou, de ce nu il putem trata ca atare si de ce nu ne putem bucura pe deplin de el? Oare cine iti face un cadou este fericit daca tu lasi acel dar uitat intr-un colt iar praful incepe sa se adune asupra sa?
Ne place sa folosim darurile ce le primim si astfel atingem stari de bucurie, uneori fericire si de ce nu extaz.
Problema e ca instructiunile de folosire in acest caz vin pe parcurs, iar numarul contraindicatiilor este destul de ridicat.
Atatea efecte adverse pe termen lung pentru atat de putine clipe de placere pe termen scurt. Si totusi pare o oferta buna daca ma gandesc bine.
Sunt niste timpuri pentru care nu ne-a pregatit nimeni. Imprumutam de ici de colo si ajungem sa actionam fara sa ne gandim la toate consecintele. Nici nu avem cum, suntem oameni iar oamenii gresesc, avem deci o scuza, la fel cum preotii mereu aceeasi scuza cand noua ni se pare ca Dumnezeu a facut o nedreptate si cineva drag a plecat dintre noi prea devreme poate: "Necunoscute sunt caile Domnului" sau "Asa a fost voina Sa". Nimic nu se explica totul se scuza.
Orice actiune a noastra poate fi o greseala, totul depinde de sistemul de referinta ales, fiecare are justificarile sale, dar cele care ne ajuta sa luam o decizie trebuie sa fie doar ale noastre.

Vis de iarna pentru vara

Desi soarele a apus si ochii imi arata in ceata imaginile fugare de la televizor, caldura persista. Renunt la a-mi mai chinui ochii si apas butonul ce amuteste ecranul colorat. Dupa cativa pasi ma gasesc sub dus si caldura de mai devreme e doar o amintire...dar pentru cat timp? Stand in pat, ea se aprope din nou si ma invaluie, ma intoarce pe toate partile ca intr-un cuptor pana cand imi propun sa incerc un exercitiu de imaginatie. De ce nu ma gandesc la iarna? Racoarea ei imi poate aduce somnul dupa care tanjeam.
Iarna este ciclica, vine si pleaca independent de vointa noastra. Ce putem noi sa facem? Sa incercam sa o facem frumoasa, sa incercam sa aducem curcubeul pe cerul plumburiu si sa zambim din nou.
Ce rost are sa fim suparati ca nu putem merge la plaja, ca trebuie sa punem o sumedenie de haine pe noi? Trebuie sa facem ceva placut din fiecare pas pe care il facem fie si prin gerul naprasnic ce ne taie rasuflarea uneori.
Ce e mai frumos decat visul, evadarea, relaxarea si placerea de a face ce iti doresti? Ca sa ne indeplinim dorintele trebuie sa le adaptam la anotimp.
Un vis de iarna se desfasoara departe de oras, departe de lumea cunoscuta si aproape de cetina brazilor, intr-o cabana mica de lemn, calduroasa si cocheta, in care, tolanit pe un covor gros ascult o melodie veche in surdina. Pe o masuta se odineste un pahar cu putin vin rosu in el. In restul camerei, lumina lasa se vada doar umbre si atunci, din umbra celeilalte camere o zaresc...Imi place sa o privesc cum paseste inspre mine si se apropie de parca pluteste pe un nor cand picioarele ii sunt mangaiate atat de frumos de plusul pe care calca....stie ca o astept, nu e nevoie sa ii spun nici un cuvant, vrea doar sa dansam impreuna, un dans ce nu implica prea multa coregrafie ci naturalete si senzatii. Iubim atingerile si devenim usor usor supusii lor, lumina din camera ne arata doar contururi, doar umbre si asta este destul, pentru ca nu vrem sa privim, vrem sa simtim, sa traim.
E deja dimineata?
Ce s-a mai intamplat?

Ramas bun, Jean Constantin

A fost un actor mereu vesel, mereu plin de viata si cu o energie demna de invidiat.
L-am descoperit in rolul lui Ismail in "Toate panzele sus", si l-am admirat apoi in seria "B.D.", "Nea Marin miliardar", "Miss Litoral" si "A doua cadere a Constantinopolului". Ar fi usor sa copiez toata lista de filme in care a jucat de pe wiki dar ce rost mai are. In amintirea mea, acestea vor ramane mereu in lista de favorite.
Va fi greu de egalat.
Odihneasca-se in pace!

Colierul din gradina de cartofi

In vremea aceea, cand soarele rasarea doar dupa ce canta cocosul de cateva ori, iar eu abia asteptam sa se lumineze ca sa ies in curte la joaca, ca orice baiat cautam sa fac cat mai multe zile fripte fetelor ce erau in grupul nostru de zapaciti.
Cand ne adunam cu totii, nu eram mai mult de 6-7 copilandrii care isi faceau de lucru de la rasaritul pana la apusul soarelui.
Una din fetele din vecini se remarca insa prin felul teribil in care ne enerva pe toti incercand sa en controleze si sa ne dicteze fiecare miscare. Numele ei nu mi-l mai amintesc din pacate insa stiu ca era blonda, avea ochi albastrii si o voce care iti zgaria timpanul. Era mai mare decat noi toti, nu cu mult, poate cu vreo 2 ani, dar se stie ca fetele se maturizeaza mai repede asa ca se comporta ca si cum le stia pe toate. Aveam pe atunci cam 6-7 ani, daca stau bine sa imi aduc aminte.
Ce sa-i facem, ce sa-i facem ca sa ne lase in pace si sa o excludem macar petnru o zi din grupul nostru?
Asa sunt copiii, uneori reuataciosi fara un motiv prea intemeiat. Tot cautand metode, nu stiu cum se face si imi amintesc de discutia bunicilor mei de ieri, la masa de seara "Iar ne-au napadit gandacii de colorado cartofii." Zambesc si le spun celor doi cei mai buni prieteni despre planul meu crud, scarbos si aparent cat se poate de eficient. Dupa ce ne sfatuim, precum niste adevarati soldati ce planuiesc un atac, dau fuga in casa si iau din cutia de cusut, un ac cu o ata luuuunga si intru in gradina impreuna cu cei doi complici.
Incepem sa adunam de zor gandaci de colorado sub soarele arzator al verii care ne innegrise precum niste seminte de bostan uitate in cuptor. Cum ne vede bunica, fara sa banuiasca scopul nostru ascuns, ne multumeste ca scapam cultura de cartofi de acesti dauntori innebuniti de gustul frunzelor legumelor cu amidon.
Dupa cateva minute istovitoare, ne regrupam la umbra nucului din curte si feicare prezinta prada stocata in buzunarele pantalonilor scurti. Desavarsirea planului era aproape, trebuia doar sa inceapa etapa de tortura a bietelor insecte.
Fara sa stam prea mult pe ganduri am inceput sa insiram gandaci pe sfoara iar produsul final ne-a uimit pana si pe noi. Era ca un colier viu, care dadea din picioare, demn de triburile indiene din Amazon pe care le vedeam la Teleenciclopedia.
Venind ora pranzului, mergem la rau unde urma sa ne intalnim cu restul copiilor, printre care si fata cu pricina.
Inarmati cu acest "cadoul" mai aparte, doream sa ii multumim ca se joaca cu noi si ca ne invata atatea lucruri frumoase.
O alta problema apare acum, cine urma sa riste sa i-l dea? Decizia a fsot luata de "Din oceanul Pacific / A iesit un peste mic..." si soarta a facut sa fiu eu purtatorul mirificului dar.
Dupa cateva minute de mers, ne gasim in apropierea locului unde fetele deja ne asteptau aruncand cu pietre in apa (ce face orice om cand vede o apa si are si pietre la dispozitie).
Tinand colierul la spate ma apropii de ea cu un zambet inocent si ii spun "Stii, noi ne-am gandit sa iti facem un cadou, pentru ca esti cea mai draguta si desteapta ditnre toate fetele" si intind mana ce tine colierul care se opreste la cativa centimetri de ochii ei ce se marisera precum doua cepe oparite. A urmat in mod evident, un strigt lung si mai ascutit ca o lama noua de ras, cativa pasi in spate, unde era raul, o incercare de a echilibrare si de a prinde ceva cu mainile in timp ce se dezechilibra si evidenta cazatura in fund la marginea raului care era foarte rece in acea zi.
Dupa ce am ras cu totii cu lacrimi, mai putin ea si inca o alta fata ce ne-a dezaprobat gestul dand din capul ei brunet dotat cu doua cozi impletite cu grija, am luat-o la fuga temandu-ne de furia ei ce se putea revarsa in orice clipa asupra noastra.
Restul zilei, si-a petrecut-o feicare la casa lui jucandu-se prin curte ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Dovezi incriminatorii nu existau deoarece colierul a cazut in rau si cine stie unde a ajuns, purtat agale de apele acestuia, asa ca nimeni nu ne putea sa ne certe in vreun fel, ar fi fost cuvantul ei impotriva cuvantului nostru, iar noi am promis sa negam orice ne-ar fi fost pus in spate.
Bunica era fericita ca salvasem cultura de cartofi, noi ne consideram razbunati pentru cate ne facuse tovarasa noastra de joaca (stiu arma cui e razbunarea dar la varsta aia nu prea imi pasa), fusese o dupaamiaza plina.
In asteptarea unei noi zile, am ajutat la culesul prunelor, am maturat aleea si am hranit puii de gaina iar pe seara m-am instalat in fat mesei ostenit de cata treaba avusesem.
Fiecare zi trebuie sa fie altfel si cu siguranta acea zi a fost al;tfel decat celelalte.

Intamplari din alte timpuri si locuri

Am copilarit la bunici, pe intinderile Campiei Romane, alergand pe dealuri inverzite in toiul verii, coborandu-le in viteza cu sania pe timp de iarna si scaldandu-ma in apele reci ale unui rau numit Vedea care azi nu mai reprezinta mai mult de o un fir de apa ce se contureaza timid la cate o ploaie mai apriga.
Poate ca am un moment de nostalgie crunta, insa imi lipsesc acele vremuri cand grija mea era sa ies cat mai repede din casa pentru a alerga incolo si incoace cu alti copii de varsta mea.
Pe timp de vara, fugeam deseori la rau si saream in locurile cu apa mai adanca folosindu-ne de ramurile salciilor din zona in timp ce il imitam pe Tarzan.
In alta zi luam fiecare cate un bat mai lung cu putina guta si mergeam cam 5 km pana la un lac unde pestii erau cat gainile, mari si vesnic infometati. Ajunsi acolo, inarmati cu sculele astea profesionale si vreo 4 rame gasite la locul faptei pe sub pietrele mari si grele, reuseam in cateva ore sa capturam cativa pesti durdulii ce erau predestinati sa ajunga in tigaia bunicii sau sa se materializeze in supa.
Mereu la intoarcerea de la lac, drumul parea mai scurt. Explicatie logica nu am gasit vreodata, mai ales pentru ca eram obositi si nemancati iar talpile goale parca nu gaseau ratiune pentru care sa se odihneasca si ne purtau in graba spre casa.
Dupa o baie facuta cu apa incalzita pe foc si cateva exercitii de contorsionism in care cu o mana tineam ibricul cu apa iar cu cealata ma sapuneam in graba, urma masa ce era punctul culminant al zilei. Aici se mai gaseau si unii vecini veniti la vorba pe care ii uita Dumnezeu pe acolo ore de-a randul si in mod firesc, erau bine veniti si la masa.
Imi mai amintesc cum dupa masa ieseam la poarta in linistea noptii si priveam cerul. De atunci nu am mai vazut atatea stele. Mi-ar fi placut sa le cuprind si sa le pot pastra pe toate pentru a ma putea uita la ele iar si iar ori de cate ori doream eu. Dat nu s-a putut se pare, pentru ca de fiecare data cand privesc cerul, parca sunt tot mai putine de la an la an.
Ploile erau si pe vremea aia o bataie de cap si tin minte cum ulita ingusta ce ducea spre deal se umplea cu apa si namol iar oamenii veneau cu animalele de la camp in mare graba.
Odata am prins o asemenea ploaie in timp ce veneam de la pescuit. Nu plecasem inca de la balta cand cerul parca s-a despicat si o cantitate impresionanta de apa a inceput sa se reverse. Am lasat cu totii undite si tot ce mai aveam si ne-am refugiat in cea mai apropiata padure. Priveam cum langa noi cerul era plumburiu iar un pic mai incolo albastru si senin. Imi aduc aminte ca padurea in care eram se afla la marginea unui lan de grau. In lan erau si maci iar prezenta lor parca dadea viata acelui desert monocrom. Dupa primele minute nici un mac nu mai era in picioare. Mai incolo, in mijlocul lanului era un copac inalt. Cum a crescut el asa singuratic nu stiu, sau poate nu a fost singur si omul a intervenit lasand orfan bietul copac. Dupa fiecare tunet care zguduia pamantul se cobora si cate un traznet amenintator. Unul a lovit copacul chiar sub ochii nostrii ingroziti. Atunci am invat ca nu e bine sa stai langa copaci inalti plasati in camp deschis. Acesta a supravietuit, pierzand insa o importanta parte ce s-a prabusit la pamant din cauza traznetului.
Orice ploaie de vara trece repede si aceasta nu a facut exceptie. Speriati am pornit spre sat. Dupa o bucata buna de drum am inceput sa pasim prin tarana uscata semn ca ploaia nu ajunsese in acele locuri. Soarele era din nou stapanul absolut al cerului si revederea sa ne-a bucurat pentru ca pana acasa ne-a uscat hainele. Am primis fiecare sa nu povestim nimanui ce am patit in ziua aceea deoarece riscam sa ne fie interzise plimbarile la lac. Nimeni nu s-a opus si am mai petrecut acolo multe zile calduroase de vara.
Cred cu tarie ca inocenta si inconsitenta de care dam dovada in primii ani de viata, ne ofera cele mai placute amintiri ce continua sa salasluiasca in sufletele noastre pentru totdeauna.

Vise la lumina

Nu de putine ori m-am surprins visand la anumite lucruri, persoane, fapte chiar si ziua cand soarele stralucea cu putere iar eu aveam ochii deschisi.
De ce gandurile imi fug spre o directie sau alta si creioneaza scenarii care mai de care mai diverse?
Nu am cum sa imi explic asa ceva, pot doar sa ma bucur ca mai pot inca visa.
Visul este rodul dorintelor ce ne incoltesc in minte. Ele pot sa apara chiar si la intervale de ordinul anilor de la anumite intamplari traite, reusind sa ne surprinda intr-un mod placut.
Chiar daca e o poteca umbrita de plopi inalti si ascunsa de ochii lumii sau o camera la cel mai pretuit hotel din metropola de la fereastra caruia simti ca tot orasul e gata sa ti se supuna, locurile din care privim fara a fi priviti predomina.
Visele sunt evadari, alaturi de persoane pe care le cunoastem sau nu, dar care, culmea se potrivesc peisajului in care se gasesc si fac jocul mintii noastre lasand-ne sa le manevram ca pe niste marionete.
Cat de departe suntem de o masinarie de vise in fata careia sa descriem o dorinta, iar ea sa se materializeze cand inchidem ochii fie noapte sau zi?
Cred totusi ca niciodata, tehnologia nu va fi capabila sa egaleze complexitatea mintii umane care ne uimeste zi de zi.
Dorintele devin vise si aduc multumirea ca macar pentru cateva clipe viata noastra e asa cum ne-o dorim. Nu atingem perfectiunea oricat de mult credem ca din viata noastra nu lipseste nimic. Mereu e ceva in mintea sau in inima noastra, ceva care nu s-a implinit, o dorinta careia nu i-am dat curs fie din teama de a nu strica un echilibru fragil, fie din dorinta de a urma un alt drum.
Viata e presarata de alegeri, iar la cararile pe care nu le-am ales nu avem decat sa visam.
Poate pentru ca am avut prea multe rascruci in anii de cand ma invart odata cu Pamantul in jurul Soarelui.
Poate ca miscarea asta a Pamantului ma face sa inchid ochii chiar si cand ii tin deschisi.
Poate ca fiecare vis este realitatea unei alte lumi paralele.
Poate ca vreau sa fac din niste constante, parametrii ce capata orice valoare doresc eu.
Poate ca totul este o certitudine in vis, aceasta replica flexibila a realitatii.
Poate pentru ca in vis nimeni nu ne cenzureaza si nu ne judeca, asa cum o fac cei ce ne cunosc in viata reala.
Daca incetam sa visam, nu inseamna ca am atins perfectiunea, insa vom sti ca lumea cea gri si apasatoare ne-a inchis si ultima usita de libertate si luptam exclusiv pentru supravietuirea unui trup putred pe interior care nu mai are nici o ratiune pentru a astepta urmatorul rasarit de soare.

Razbunarea porcului de dincolo

Se pare ca in fiecare vara am parte de cate o serie de plimbari de-a lungul orasului pentru reabilitarea blocurilor din gura mea, avariate de cate o miscare gresita a placilor tectonice pe care stau.
Acum ceva zile, in timp ce priveam muntii si rodeam fericit o coasta de porc cu sos barbeque, pe terasa unui restaurant din Predeal, aud ...trosc.
Incerc sa imi stapanesc groaza, deja ma vedeam cu freza in gura si cu becul ala puternic in ochi, pe scaunul dentistului.
De indata ce ajung la o oglinda, intru in inspectie si constat ca una bucata plomba s-a cam spart, "mare branza, imi pune alta plomba si scap repede" imi zic, rasufland usurat. Sun, fac programare si ieri ma infiintez vesel si vioi la doctor.
Sar iute pe scaun zambind increzator si imi expun dantura in ochii doamnei doctor.
- Nu se rezolva asa usor.
- Cum asa?
- Pai s-a fisurat peretele maselei si cred ca punem un pivot. Fugi la o radiografie.
Uuuf, deja se adunau nori negri si se pregatea furtuna. Fac si poza necesara, temerile mi se confirma, incepe lucrarea care se lasa cu uciderea a 3 nervi, cate unul pentru fiecare piciorus al maselei traumatizate.
Adica acum ar trebui sa fiu mai putin nervos daca imi lipsesc 3 nervi?
In fine, dupa o ora de cascat gura la propriu, mi se permite sa ma adun si sa imi pun mandibula la loc. Sunt fericit. In locul nervilor este acum ciment, urmeaza in viitorul apropiat sa "pozez" un mulaj pentru pivot, montarea bucatelei metalice si apoi hainuta de portelan/ceramica ce are sa dureze, sa dureze, sa dureze...
Desi a trecut o zi de la interventie, inca ma doare mandibula de la cat am cascat gura, la propriu repet, sa fi facut febra musculara? :)
Si totul de la o coasta...a naibii de buna dar probabil cea mai costisitoare din cate am mancat. Si cand ma gandesc ca eu de fapt sunt mare amator de salate...de ce am ales sa calc stramb? :(
Dentistul, aceasta inventie a Universitatii de Medicina, este "un rau" necesar fara de care viata noastra ar fi un chin si de care ar trebui sa fugim cat mai incet posibil.

Suntem doar oameni

In noi gasim putere, dar tot noi suntem slabi.
Sufletul nostru ne poate face sa radiem de fericire si sa ne transformam in epave, ramasite ale unor marete nave zdrobite acum de pietrele de langa tarm.
Pe masura ce navigham pe marea vietii, simtim ca suntem tot mai puternici iar la apogeu devenim un spargator de ghiata si incepem sa trecem cu usurinta peste lucruri pe care in trecut le abordam cu mare grija. Dar nu mereu navigam prin mari inghetate si cand ajungem in mijlocul furtunilor, o stanca ascunsa ne curma avantul si ne opreste din drum.
Dupa fiecare naufragiu insa sunt si supravietuitori, ce se organizeaza in graba si construiesc o pluta pentru a pleca de pe insula pustie pe care au deschis din nou ochii. O pluta in deriva ofera sanse mai mari decat asteptarea sfarsitului pe o insula pustie.
Salvarea vine iute si reconstructia incepe. Pornim din nou la drum, dar de aceasta data cu experienta nafragiului. Nu stim niciodata inspre ce ape carmim, dar fiecare apus de soare trebuie sa ne aduca intelepciunea de care avem nevoie. Nimic in plus ne trebuie.
Invatam in fiecare zi cum sa invatam din greselile ce le facem.

Vointa baietilor cu ochi albastri

A venit caldura si odata cu ea aduce in micul Paris blocaje cauzate de oamenii nemultumiti de deciziile celor pe care i-au reales in urma cu ceva vreme, veniti acum cu mic cu mare pentru a protesta.
Azi de dimineata, in drum spre birou, am trecut si pe langa Piata Victoriei pe departe. Ma asteptam sa vad cateva autocare cu oameni insa am vazut neasteptat de multe. In timp ce stateam la un semafor am avut ocazia sa vad expresiile de pe fetele celor din autobuze si ale celor ce mergeau pe jos nemultumiti ca traficul rutier a fost restrictionat si deviat.
Comparand aceste elemente distince ale aceluiasi tablou am observat ca au reusit sa ne dezbine din nou.

In autobuze se gaseau bugetarii ce priveau cu dispret si invidie pe cei ce mergeau spre servici la patron si parca ziceau "Noi am venit de departe sa ne sustinem cauza iar voua de aici nici nu va pasa si nici nu ne sustineti in vreun fel!". Se citea pe fetele lor ura pentru cei ce nu lucreaza la stat desi piata muncii e libera si nimeni nu i-a tinut cu forta in locurile de munca acum le sunt amenintate.

De cealalta parte se gaseau pietonii ce se grabeau spre servici pentru a fi punctuali si pentru a nu da ocazia sefului direct sa faca vreo remarca ce le-ar putea periclita postul. Ei ii dezaprobau pe bugetarii din autocare. "Uite. Din cauza lor azi voi ajunge tarziu, din cazua lor azi voi sta mai mult pe drumuri in loc sa fiu la timp la lucru si sa ajung apoi mai devreme acasa la familie sau la o intalnire cu prietenii."

Dar ce folos sa ne purtam pica intre noi. Suntem cu totii victime ale unui sistem defect pe care nimeni nu are intentia sa il repare. Au dat frau liber creditelor pentru a-i indatora pe oameni iar acum le ameninta veniturile amenintandu-i direct pe ei. Cineva care are o rata pentru casa pe 20-30 de ani, a ajuns sa fie axat doar pe a-si pastra locul de munca pentru a-si putea plati rata. Daca nu reuseste, va ramane cu o parte din bani dati, fara casa si aruncat in strada si mai ales fara nici un viitor.

Oamenii inca nu inteleg ca nu se va intampla nimic decat daca vor dori cei care au orchestrat atat de frumos si revolutia din '89.
Fara vointa baietilor cu ochii albastrii nu vom asista vreodata la nici un fel de schimbare de guvern sau macar de decizii.
Simpla deplasare a maselor de oameni care nu au nici o tinta exacta nu ajuta la nimic. E nevoie de strategii, tinte fixe, oameni din interior si scenarii credibile.
Poate ca filmul a inceput deja sa se deruleze cu amenintarea reducerii de 25% ca sa aiba scuza aducerii oamenilor aici...cine stie, vom trai si vom vedea.

Ciorba a la ...altceva

Azi de dimineata in timp ce frunzaream diverse ganduri, idei, articole si alte traznai mi-am adus aminte de o experienta "placuta" de acum un an, ce mi-a scos din meniu definitiv un anumit preparat culinar.
Povestea incepe cat se poate de obisnuit, un weekend la munte, evadare din oras si aer curat. Dupa o plimbare zdravana pana la Susai am decis sa pornim spre Bucuresti deoarece a doua zi la prima ora aveam o convocare.
Ne suim in masina si pornim, cerul s-a acoperit si vremea buna a ramas in urma locul ei fiind luat de norii pufosi pictati in numeroase nuante de gri.
Aerul curat si miscarea a declansat insa o apriga pofta de mancare ce ne-a facut sa nu ajungem prea departe si sa oprim pentru a infuleca ceva. Zis si facut, am ales ca halta Sinaia si mai exact un restaurant ce se afla pe partea stanga a drumului cum iesi din locaitate si te indrepti spre Posada. Comandam niste ciorbe sa ne incalzim si felul doi. Felul intai nu se lasa deloc asteptat si o duduie vesela ne aduce ciorbele aburinde. Deja glandele salivare erau de nestapanit dar preparatul era prea fierbinte asa ca incep sa amestec cu lingura prin ciorba de burta, ca sa fiu mai exact.
Nu am obiceiul sa privesc insistent mancarea dar la un moment dat mi s-a aprut ca zaresc ceva si am inceput sa il caut din nou cu interes.
In timp ce cascam ochii, ridic lingura in care tineam ceva mic si alb ce se potrivea perfect in carligul unei undite drept momeala pentru nefericitii pesti.
Duduia ce ne servise a gasit repede explicatia: "Aaaa e dor o codita de usturoi, stati linistit." Ma apuca rasul si ii spun ca am fost la pescuit de suficinete ori incat sa pot face diferenta intre un viermus si o codita de usturoi.
Domnita se recunoaste invinsa si propune sa revin cu alta supa si ma asigura ca nu voi fi taxat pentru aceast preparat.
Adica dupa ce imi pui in fata o ciorba de burta facuta facuta din carne ce avea o varsta considerabila incat s-a "condimentat" cu viermi, incerci sa ma si ametesti ca ar fi o codita de usturoi si apoi imi spui ca doar ciorba va fi taiata de pe nota de plata.
M-am ridicat si mi-am pus haina, la care ea ma intreaba: "Felul doi vi-l pun la pachet?". I-am multumit pentru grija si am plecat in mare viteza lasand in spate minunea de local care apropo, mai nou are si paracare supraetajata.
Inutil sa spun ca localul era aranjat pentru o nunta ce urma sa aiba loc in seara aia.
Am gonit pana in Comarnic de unde am luat niste covrigi nemaipomeniti, la care am ros pana in Bucuresti.
Ei fetii mosului si uite asa am o retinere cand aud de ciorba de burta din seara aceea.
S-am incalecat pe-o sa si v-am spus povstea asa.

PS: Stiu ca in Australia viermii se mananca iar in Asia sunt delicatese, insa e alegerea lor, daca voiam sa comand asa ceva era alta poveste. Cum ar fi sa fii suparat cand printre viermi gasesti o bucata de piept de pui...infiorator :D

O pata de culoare

De fiecare data cand deschidem usa dulapului, e clar ca urmeaza sa facem o alegere, o alegere care e unica in fiecare zi, in functie de dispozitie, chef, ocazie, vremea de afara si alti numerosi factori. Ce vrem sa facem in ziua aceea trebuie sa ne intrebam, vrem sa ne impunem, vrem sa aducem zambete sau vrem sa uimim prin bunul gust cu care ne-am ales tinuta.
Zilele trecute am zarit in oras, cea mai eleganta si mai asortata persoana de sex feminin. Rar poti descoperi la un loc eleganta si veselia, in costumatia unei persoana.

Am remarcat-o fara sa vreau in timp ce ochii imi alergau printre numerosii oameni ce paseau grabiti pe strada. Mi-a sarit in ochi in primul rand haina ale carei culori recunosc ca erau un pic iesite din tipar si atrageau privirea din marea tumultoasa de gri. Culoare de care vorbesc este cea portocalie, atat de proaspata, atat de vesela, atat de optimista (va rog sa nu faceti vreo analogie politica pentru ca nu este cazul).
Nu era o haina monocroma, culoare imprumutata de la unele citrice, se prelingea doar pe doua dungi apropiate de maini. Ochii imi raman atintiti de admiratie cand observ un dres in aceleasi nuante iar apoi cerceii care completeaza tabloul creat cu atata indemanare.
Culorile inchise si usor sterse, alaturi de culori aprinse, te scot din multime, creeaza parca o aura in jurul tau si spun despre tine ca nu esti un (o) oarecare.
A te asorta cu tot ce graviteaza in jurul tau, pana la bijuterii (in cazul femeilor si unor barbati) insemana bun gust si o dovada a abilitatii artistice proprii.

O tinuta eleganta si totusi vesela poate atrage o privire, un zambet si mai ales o stare generala de bine asa ca, hai sa nu mai fim gri.

Schimbarea

Cand auzim cuvantul "schimbare" prima reactie este de obicei una defenisiva. Nu prea ne dorim schimbarea pentru ca nu stim ce aduce cu ea, iar fiinta umana se teme de necunoscut in majoritatea cazurilor. Ce este de fapt schimbarea? Ea apare atunci cand ceva din interiorul nostru spiritual s-a alterat sau a evoluat sau cand mediul in care salasluim este supus unor factori ce-l modifica. Schimbarea poate fi reversibila sau nu, insa odata ce am facut o schimbare, nu mai dorim sa revenim la starea initiala, ea apartine trecutului si schimbarea devine necunoscuta ce este acum sinonima cu prezentul.
Important este sa ne acceptam schimbarile, sa fim pregatiti petru ele si sa stim daca din timp daca ne sunt benefice sau nu pentru ca niciodata nu avem indicii destul de clare daca ele au atributul de a fi reversibile.
La fel cum noi suferim in mod constant schimbari, cei din jurul nostru pe care ii atingem in drumul nostru sunt influentati de aceste noi energii. Avem puterea sa ii schimbam pe altii si sa schimbam mediul in care traim.
Suntem in continua schimbare si asta nu face decat sa ne intareasca cu fiecare pas, nu avem de ales si pasim mai departe devenind mai puternici si mai usor de schimbat.
Pana la urma schimabrea devine parte integranta din noi si devine doar un alt sentiment pe care il traim zi de zi.
Toate schimbarile din lume au dus la evolutie. Cel mai banal exemplu este fulgerul care a lovit un copac langa pestera omului preistoric si i-a schimbat acestuia perspectiva asupra confortului si a mancarii desi initial l-a inspaimantat de moarte.
Frica de necunoscut si nou ne face sa fim reticenti la schimbari si sa nu dorim sa ne parasim starea actuala, insa uitam ca explorarea noului si a necunoscutului ne-a adus in locul unde suntem azi.
Trebuie sa mergem mai departe si sa infruntam schimbarile oricum ar fi ele.
Daca ne e bine sau rau acum dupa atatea schimbari, nu stiu sigur, fiecare decide pentru el, pentru ca pur si simplu suntem diferiti.

Experienta AC/DC la Bucuresti

Ce urmeaza dupa un mare bulgare de placere? Un pumn de mici regrete.
In cazul asta, placerea s-a consumat aseara cand AC/DC a concertat la Bucuresti. Pumnul de mici regrete e compus din faptul ca a fost frig ca naiba si asta mi-a readus gripa in prim plan si servetelele nazale in buzunar...dar nu le las sa invinga bulgarele de placere care inca imi staruie in minte de aseara.
Nu va imaginati ca sunt vreun fan inrait, nici pe departe, stiu si eu vreo 4-5 melodii care imi plac, pe restul considerandu-le cat se poate de normale.
Cu toate astea, anul trecut am calatorit pana la Amsterdam unde am savurat AC/DC pentru prima oara live. Atmosfera era fantastica, oameni veniti direct de la servici cu diplomatul in mana si la costum se distrau precum cei mai nabadaiosi tineri, persoane trecute bine de a doua tinerete, fredonau fiecare melodie vers cu vers. Atmosfera a fost incredibila.
Avand experientele un pic neplacute ale altor concerte de pe la noi am ales sa raman cu imaginea pe care mi-o facusem in 2009 si eventual sa trec pe langa locul concertului de la noi ca sa vad cum e. Zis si facut, aseara, m-am echipat (nu destul de bine din pacate) si am pornit la o plimbare nocturna. Am parcat undeva departe, peste sapte mari si sapte tari si am inceput sa ma indrept catre "sursa de zgomot" ce era din ce in ce mai puternica. Am mers pe bulevardul din fata Casei Poporului pana m-am pomenit cu niste mari garduri in fata dupa care se odihneau autocarele si camioanele iar dupa ele urma scena.
Nu se auzea de acolo decat un vuiet continuu, insa oamenii dansau si petreceau ca si cum nimic altceva nu conta. Nu am fost multumit cu sunetul de acolo asa ca am ales sa fac o mica plimbare prin spatele blocurilor in ideea de a ajunge pe o laterala ceva mai aproape. Plimbarea a dat roade numaidecat si am ajuns in intersectia cu bulevardul ce duce la hotel Marriott. Sunetul era incredibil de clar si cristalin. Nu imi venea sa cred ce bine se aude. Daca ar sti cei care stau in spatele scenei ce pierd, mi-am zis zambind cu satisfactie pentru ca gasisem "locul". Au trecut vreo 4 melodii cand deodata jandarmii au inceput sa adune gardurile si au permis accesul si pentru cei de pe margine fara bilet. Oamenii au inceput sa alerge inspre marea de oameni deja plasata in fata scenei dar concertul aprea ca se terminase. Am mers pe pajistea din fata Casei Poporului pana cand am ajuns exact in fata scenei. membrii trupei erau cat niste soldatei de plumb dar cu ajutorul monitoarelor ii puteai percepe foarte clar.
Am revenit pe scena si au mai cantat doua melodii spre deliciul publicului si mai ales al celor ce intrasera fara bilet care au avut ocazia sa simta concertul in toata splendoarea sa.
La final a fost si clasicul foc de artificii la vederea caruia, un individ de langa mine a exclamat "...ia uiteeee...ca de revlion!" Unii nu cred ca s-au obisnuit inca sa vada artificii :)
Poate o sa ziceti ca am fost zgarcit sau un fel de "trist" ca nu am laut bilet, insa dupa cum am mai spus, am mai vazut odata concertul, mi-a placut atunci si nu sunt chiar asa mare fan, plus ca eu astept mai nerabdator Aerosmith unde am luat din timp bilete langa scena.
Imi parea rau pentru cei imbracati in geci negre de piele, cu tricouri negre cu logo-uri de la diverse formatii de muzica, cu inele in sprancene si plete pe masura care erau alaturi de noi, afara. Ei chiar au pierdut, pentru ca isi doreau sa fie inauntru dar din diverse motive 99.9% financiare, au ales sa isi lipeasca nasul de geam si sa priveasca cu ochii mintii scena in timp ce ritmurile melodiilor rasunau in forta.
AC/DC e o formatie ce emana energie, desi canta din anii '70 inca au puterea de a electriza publicul si a uimi cu energia lor fara margini. Stiu sa faca spectacol si sa faca timpul sa stea in loc.

AC/DC live

Imi folosesc aripile

Sunt momente...cand vreau sa ma ridic de la birou, sa imi inchid laptopul sa il las acolo ca si cum m-as intoarce repede si sa imi pun haina pe umeri in timp ce pasesc spre usa ce ma desparte de tot ce numesc "viata".
Desi poate nu ne dam seama, cu totii simtim asta mai devreme sau mai tarziu. Imi place ceea ce fac, e interesant, interactiv si uneori ma pune in situatii pe care trebuie sa le abordez cu delicatete si dibacie...dar vreau sa fug.
Am in minte imaginea aceea a masinii clasice, decapotabila ce ruleaza intr-o zi insorita pe strazi inguste in apropierea marii.
Nu am o masina decapotabila dar ma multumesc cu ce am si ma sui la volan.
Azi nu ma duc acasa, voi porni in directia opusa decat cea aleasa in fiecare zi la ora 18.

Drumul pe care l-am ales duce la munte. Deja parca simt parfumul mugurilor de brad si vad verdele lor pur...aproape ii pot atinge. Dar mai e pana acolo, pornesc usor si simt cum viteza sporeste. Pana la placerea de la destinatie vreau sa am delectez cu placerea condusului care ma elibereaza de toate energiile negative acumulate.

E mirific sa poti stapani dihania neimblanzita pe 4 roti si uimitor e faptul cum au reusit sa imblanzeasca atatia cai.
Cum ar fi daca fiecare masina s-ar tranforma peste noapte intr-o trasura sau caleasca ce are numarul de cai din fisa tehnica, aliniati in partea sa frontala?

Drumul e liber, nimeni nu pleaca spre munte daca nu e weekend. Eu sunt un caz special, oare mai sunt oameni care s-au suit in masini manati de ganduri ca ale mele? Nu mai conteaza, am trecut deja de Ploiesti si sunt imun la radarele din localitatile de pe DN1 pentru ca stiu de ceva ani unde sunt amplasate. Acum incepe distractia, linia dreapta dintre Ploiesti si Campina dispare sub roti in mare viteza, inca putin si ajung la preferatele mele, serpentinele de pe Posada.
Parca se bucura ca ma revad, drumul e aproape pustiu si parca ma astepta cu brateel deschise. Soarele incepe sa apuna si telefonul suna de cateva ori. Resping apelul fara sa ma uit si imi aduc aminte ca am setat sa trimita sms cu textul "Sunt in sedinta. Te sun cand termin." numarului ce ma apeleaza. Zambesc si ma felicit ca am avut inspiratia sa fac asta.
Simt unduirile drumului si silueta sa feminina demna de formele tablourilor clasice. Suntem doar noi doi si nimic nu ne perturba. Sa fi fost un atac nuclear de care nu am aflat? Sa fi scapat doar noi? Nu conteaza, e placut, sunt mai relaxat si nici macar nu am ajuns al destinatie.
Nu opresc nicaieri si planuiesc sa ajung la Trei Brazi inainte de lasarea serii. Vremea tine cu mine si soarele e inca vizibil iar eu sunt aproape.
Deja m-am intlanit cu un zmeu al drumurilor pe care trebuie sa il inving. El s-a materializat sub forma drumului denivelat si brazdat de gropi si santuri dintre Predeal si Trei Brazi...dar il inving... am ajuns.
Cobor si imi las haina in masina. Vreau sa simt racoarea brazilor asa ca fac cativa pasi pe iarba, ma asez pe pamant si privesc valea. Desi s-au mai indesit casele, tot frumoasa e.
Cand eram mic am venit aici pentru prima oara cu scoala cand eram in clasa I-a. Atunci drumul a durat o vesnicie iar autocarul mi-a provocat o stare de greata teribila pe care vreau sa o uit, dar e parte din amintirea mea asa ca nu pleaca. Ce mic eram... ce mari erau brazii... ce lung a fost drumul atunci...
Am stat asa cu gandurile mele pe iarba pana a apus soarele, am intrat in restaurantul de acolo ca sa imi potolesc foamea iar alegerea se pare ca a fost foarte buna. Trecusera cateva ore de cand am plecat de la birou.Acum ma simteam incarcat cu energie...desi e mai departe...data viitoare o sa fug la mare.

Vinovatii fara vina

In ultima vreme a pornit o noua vanatoare de vrajitoare sub forma unei idei marete a nu stiu cui de a eutanasia cainii fara stapan.
Totul pare simplu, se face o campanie in care acesti caini sunt prezentati ca ucigasi nemilosi ce ataca fara motiv si gata, ii convingem pe toti fraierii sa ne sustina.
E bine ca suntem o natiune ce copiaza tot ce prinde mai ales de la americani. Am copiat de la ei Halloween, Valentine's Day si probabil si alte idiotenii, insa nu am reusit sa luam ceva bun si util cum ar fi Politia Animalelor. O organizatie ce se ocupa de animalele fara stapan, le salveaza din tot felul de situatii si le ofera spre adoptie pe cele cu o stare a sanatatii satisfacatoare si cu un comportament prietenos. Si ei practica eutanasiere, insa nu in masa ci in cazuri particulare, cand animalul fie este prea bolnav si nu mai are nici o sansa, fie nu se poate integra in cadrul unei familii adoptive.
La noi insa, se propune solutia barbara ce ma face sa simt cum ne intoarcem in evul mediu unde celebra porunca "Sa i se taie capul!" , folosita in mod haios acum si intr-o reclama, putea fi data de catre conducator pentru un motiv mai mult sau mai putin banal.
Si eu am fost muscat usor de un caine fara stapan in urma cu mai 7 ani, care in sa nu facea nimic altceva decat sa incerce sa ideparteze pe oricine de cuibui unde avea 2 pui mici. Am fost incercuit si latrat de mai multi caini in numeroase randuri, insa am mers mai departe doar privindu-i iar ei au renuntat cand am iesit din teritoriul lor. Toate astea pe strazile din Bucuresti.
Nu sunt un caz care nu a avut de-a face cu ei, insa nu pot sa fiu de acord cu eutanasiera in masa a cainilor fara stapan.
Sterilizarea lor, e calea corecta si nu implica costuri mari. Doar primaria poate umfla costurile cand va organiza licitatia pentru firma ce se va ocupa de sterilizare, firma patronata de vreun membru de partid evident. Licitatiile nu le castiga oricine si in nici un caz cel ce ofera costurile cele mai mici impreuna cu cele mai eficiente solutii.
Nu este corec sa iei viata unei fiinte vii sanatoase fizic si cu un comportament adecvat.
Eutanasierea trebuie sa se faca selectiv, exclusiv pentru cei cu grave probleme de sanatate si cei care un comportament agresiv iremediabil.
Nimeni insa nu incearca macar sa inteleaga de ce latra un caine.
Eu spun NU eutanasiereii cainilor fara stapan!

Fajita din Cairo e nebunatica!

Mirajul Sfinxului, misterul piramidelor, imensitatea desertului...inca nu am ajuns acolo si inca doresc sa le vad asezate pe toate acestea in fata ochilor.
Astazi pe la pranz, un coleg de birou (un tip deosebit in sensul bun al cuvantului) s-a intors din delegatia de o saptamana de la Cairo.
L-am invidiat pentru destinatia in care a lucrat si am inceput cu totii sa privim pozele cu care s-a intors in timp ce vocea lui ne istorisea intamplarile de acolo.
Nimeni nu il asculta cu adevarat si fiecare incerca sa absoarba cat mai mult din poze.
Orasul are si sosele suspendate, dar si blocuri ca in Bucuresti si magazine ca gheretele turcesti, are nisip mult datorita secetei acute, dar are si fluviul Nil ce-l strabate impunator, are cladiri mari dar si gunoaie pe trotuare cum nu am vazut decat la Napoli.
Din ce am vazut, nu am ramas prea impresionat dar sa tinem totusi cont ca plimbarea a fost in interes de serviciu.
Revenind la Nil, o poza mi-a atras atentia si l-am rugat sa mi-o trimita sub pretextul ca vreau sa o privesc mai mult.
In poza despre care vorbim, se vede marele Nil, palmieri, ambarcatiuni iar pe fundal orasul. Nimic special pana aici.
Mi-a atras insa atentia, reclama pe fond rosu vizibila in poza. E o reclama la un fel de mancare si anume fajita (bucatele de carne condimentate, cu legume si lipie in general).
Restul reclamei pare insa a fi din alt film iar tabloul complet suna asa:

The Fajita Facial
No one does it like chillis

Zambesc si caut pe google "fajita facial" iar primul rezultat se refera la cu totul si cu totul altceva decat hrana comestibila fiind mai aproape de poftele trupesti. Va las placerea de a descoperi singuri explicatia acestei asocieri bizare de termeni. :)

Plopul, dragostea si nasul

Cu un titlu inspirat din pelicula "Profetul, auarul si ardelenii" :)iata povestea acestor aparent banale personaje.

Primavara, mai exact in aceasta mirifica luna Mai, libidoul plopului atinge cote alarmante si dupa cateva mangaieri suave ale adierilor de vant excitatia sa ajunge la apogeu, eliberand in atmosfera mici plopisori, inveliti in puf care isi cauta locul pe pamant pentru a da nastere la noi arbori seculari.
Love is in the air!
Pana aici, toate bune si frumoase, cursul naturii este firesc, primavara inseamna renastere deci si plopul are dreptul la dansul sau erotic in acest anotimp.
Situatia se complica insa cand in scena, de te miri unde, apare nasul meu care in mod inocent inspira aerul prospat al diminetii. Dupa cateva doze de aer insa, devine un pic suspect, priveste cu coada ochiului in stanga si in dreapta si simte ca ceva difera fata de ziua de ieri. Inspira deja cu putina teama aducandu-si aminte de anul trecut cand intr-o zi banala ca cea de azi a inceput sa se gadile excesiv iar mai apoi cuprins de o umezeala continua. Senzatia ii parea cunoscuta si totusi a fost nevoit sa inspire. Dupa cateva minute, totul era clar, plopul isi incepuse dansul de imperechere ce avea sa imi declanseze din nou alergia specifica care ma transforma un pic intr-o leguma inlacrimata, zise nasul deznadajduit.
Nu am nimic cu nimeni, iubesc natura, iubesc parfumul ierbii proaspat tunse, florile si ador padurile dese si atat de verzi, insa pentru numele lui Dumnezeu, de ce trebuie ca plopul sa faca sex in nasul meu? De ce nu ma lasa in pace avand in vedere ca nu o sa imi rasara nici un plop micut din nici o nara?
Revoltele vin si pleaca odata cu cauzele ce le-au declansat, asa ca actiunile de protest impotriva plopului sunt trecatoare pentru ca pur si simplu iubesc natura si nu e vina ei ca in anumite momente din an suntem incompatibili.
Nu pot decat sa zic decat ca "Love is in the air" in plin!

Ar iesi o parodie draguta dupa "Dragostea din tei" a celor de la O-Zone, poate intr-o zi, cine stie...

PS: Traiasca Claritine si picaturile de nas!

Drumul visului

De vezi real ce-i ireal
Si calci prea des in vise,
Nu ignora un vis banal
Din zarile promise.

Paseste lin pe curcubeu
Ce calea iti deschide,
Sa nu ai teama ca vreun zmeu
Cararea-ti va inchide.

Surade cand un trecator
Privirea iti opreste,
Vei sti ca e un visator
Ce zmeul biruieste.

"Bilet de voe"

Desi au trecut 3 zile de cand am primti biletul de intrare la Muzeul Militar National, am descoperit intr-un buzunar de la haina biletul de intrare.
Mi-a dat un sentiment placut, mai ales ca eu sunt oarecum un nostalgic al vremurilor de alta data.
Ca sa fiu sigur ca il pastrez am mers cu el la scaner-ul din birou in dorinta de a-l asterne si aici.
Am observat inca de cand l-am primit cuvintele care s-au folosit odata: Bucuresci, voe, Maiu, comenduirii, garnisoanei.

Desi e tiparit pe o simpla bucata de harite, desi este scris doar cu cerneala neagra, are puterea de a te introduce in atmosfera anilor ce-au fost daca iti arunci ochii pe el si poti sa observi aceste mici detalii.

Soldat! Pe loc repaus!

Tarzan si erotismul

Duminica dimineata, m-am trezit devreme, nu stiu ce e cu mine, insa nu mai pot dormi peste 8:30 sub nici o forma. M-am defectat pesemne. Ma invart un pic prin casa, si deschid televizorul intr-un final, contrar obiceiurilor mele. Butonez un pic si raman la un film de aventura pe Antena 1, film ce avea arhicunoscutul personaj Tarzan.
Fiindca nu aveam nici un chef de altceva, am zis sa ma relaxez ca dupa revolutie cand duminica dimineata ma delectam cu filmele pentru copii si Feriti-va de Magarus.
Dar sa nu cadem pe panta melancoliei si sa revenim la subiect. Ecarnizarea cu pricina, contine peisaje superbe si cam atat.
La un moment dat incepe insa adevarata "actiune" a filmului care ma lasa cu gura cascata. Vreau sa zic ca era deja ora 9:30 parca. La un moment dat echipa de exploratori ajunge langa ocean si toti sar in apa de bucurie. Jane insa decide sa mai ramana ca sa faca o baie mai ampla. Imi zic "ciudat...oare ce urmeaza". Ei bine a urmat un episod demn de filmele erotice de dupa revolutie ce se difuzau dupa 1 noaptea pe postul national care pe durata filmului aratau in fuga un san.
Cum vremea evolueaza si copii se pare ca sunt fortati sa se maturizeze mai repede. Astfel televiziunea le ofera scene nu gluma: Jane incepe sa se plimbe pe plaja asemena unui model Playboy si intra in apa purtand doar o rochie alba, subtire si transparenta. Inevitabilul se petrece si rochia se uda, devine integral transparenta de sus pana jos iar actrita se roteste in cadru in repetate randuri expunand tot ce avea ea ami de pret. Imaginile cu iz erotic nu se opresc aici,d eoarece Jane decide ca rochita aceea e prea mult si o scoate complet iar apoi se arunca de cateva ori in valuri aparand in cadru in costumul Evei destul de explicit.
"hmmmm...si cate ore de somn pierdeam eu in adolescenta pentru un film mai slab dupa 1 noaptea"
Faza continua, vine un leu pe plaja (cam aiurea dar fie), vine si tarzan care o salveaza de leu, o mai salveaza apoi de un sarpe care il musca iar el lesina.
Inutil ar fi sa va zic ca actorul ce-l interpreta pe Tarzan este mereu proaspat ras, epilat si mers la sala cum nu se poate mai des.
Ce credeti ca face Jane cand e el lesinat???
Il uda cu o carpa ca sa isi revina insa mintea ei fuge in alta parte si e imedia turmata de maini. Incep sa apara primplanuri in care ea il mangaie pe piept iar mana ei coboara incet pe slipul lui unde zaboveste o vreme destul de insemnata! Deja eram debusolat, "E un film pentru copii!!! Ce Dumnezeu faceti?" imi spun in gand...dar nu apuc sa imi termin ideile ca Jane incepe sa gandeasca cu voce tare: "Ce-ar spune prietenele mele daca m-ar vedea...si sunt inca virgina, ah, poate ar fi mai bine daca nu as mai fi!"
Deja aveam ochii cat cepele si eram oarecum revoltat inauntrul meu. Nu vreau sa fiu inteles gresit, nu sunt eu prea conservator, dar hai sa un zapacim copiii de cap totusi!
Din nou nu apuc sa imi termin ideea ca se trezeste Tarzan, sare cat colo si incepe sa mearga mandru incordandu-se in toti muschii, in jurul lui Jane care statea pe nisip si il privea cu mare admiratie. Se aseaza langa ea si ce face?!? Ii pune mana pe san peste bluza, apoi ii baga mana in bluza si incepe sa ii framante sanii. Ea inchide ochii si lasa usor capul pe spate.
Momentul nu dureaza mult si se temrina cu zgomotul unei impuscaturi care il sperie pe omul maimuta ce o ia la sanatoasa prin jungla.

Am ramas cu gura cascata, cred ca aveam o figura de prost nevinovat care doar voia sa vada un film de aventuri pentru copii, duminica dimineata.
Repet, nu sunt vreun conservator sau incuiat, dar pe vremea mea (cam trist sa zic asta avand in vedere ca implinesc 29 de ani anul asta), lucrurile stateau altfel. Ma bucuram la filmele cu pirati, Lassie, Black Beauty, Capitanul Nemo si sincer imi placeau teribil. Ca am inceput sa caut mai mult mai tarziu, era evident, dar cautarea era frumoasa, nu ca acum cand totul se obtine de-a gata.
Lumea se schimba, dar nu se schimba in bine. Ce isi vor mai dori copii de azi mai tarziu? Ce nevoi vor avea la 14 ani si cat vor mai intelege ei din romantism si sentimente?

Cateva minute la Muzeul Militar

In weekend, mai exact Sambata,in timp ce veneam din la o mica intalnire cu nsite amici, am decis sa imi schimb un pic ruta pentru placerea de a conduce in traficul destul de lejer.
Astfel am ajuns pe langa Spitalul Militar ce ale alaturi culmea si Muzeul Militar National. Nimic special pana aici. In timp ce rulam cu gemurile un pic deschise, trei bubuituri succesive fac sa imi sara inima din piept si sa ma uit mai atent in jurul meu. Intorc instinctiv capul in directia sunetului si constat ca numeroasi oameni se plimbau agale in curtea Muzeului. Parea sa fie un eveniment ales. Cum nu aveam nici o treaba, decid sa vad si eu ce se petrece acolo avand in vedere ca nu am intrat in acest muzeu niciodata, spre rusinea mea. Fac dreapta pe prima straduta, parchez destul de departe, dar nu imi pasa, merg la pas vioi spre intrare nerabdator sa aflu ce e in spatele gardului. La intrare o doamna rupea bilete. Imi scot portofelul, o salut si o intreb cat costa biletul de intrare. Ea imi zambeste si imi spune ca intrarea este libera astazi intianzandu-mi un bilet.
"Minunat!" imi spun in gand si pasesc mai departe.
Ocolesc cladirea din fata si merg cu pasi repezi spre curtea din spate de unde intre timp a mai venit o rafala de bubuituri care mi-au facut din nou inima sa tresara.
Ajuns acolo, ma vad inconjurat de un arsenal impresionant de tunuri, mitraliere, tancuri, rachete, radare si chiar mine marine precum cele din filmele vechi.
Simteam ca sunt intr-un muzeu, un loc care are ce sa ofere, plin de isotire si plin de povesti. Am ramas si mai placut impresionat cand am vazut vesmintele celor de acolo care erau din vremea primului razboi mondial. Ei costumati precum soldatii pe campul de lupta, ele costumate fie in infirmiere, fie in doamne elegante ale inceputului de secol.
Am localizat cu repeziciune si sursa focurilor de arma. Intr-un colt de cladire, parinti inconjurati de cativa copii cu figurile un pic incruntate si cu ambele maini pe urechi stateau langa doi soldati ce descarcau period doua pusti cu o varsta egala cu cea a bunicului meu pesemne. In ciuda varstei inaintate, faceau un zgomot asurzitor.
Pe margine, anticarii isi expuneau produsele, medalii vechi, monede, binocluri, baionete, cutite, toate purtand cu eleganta patina timpului.
In vreme ce mergeam pe acolo cu zambetul pe buze, primesc un telefon care imi schimba un pic planurile, programandu-mi o vizita pe care trebuia sa o onorez. Grabesc pasul in dorinta de a mai cuprinde putina insotire si vizitez cateva paviloane: cel dedicat trasurilor si saniilor trase de cai si cel in care erau expuse uniforme si arme din primul si al doilea razboi mondial. Fac in fuga cateva poze si parasesc Muzeul cu o strangere de inima ca nu l-am savurat pe deplin dar cu dorinta de a reveni.

E un loc prin care poti face cativa pasi intr-un sfarsit de saptamana, e un loc unde poti vedea uniforme si arme diverse, similar cu Domul Invalizilor de la Paris, insa mult mai putin promovat si mult mai compact.

PS: Scuze pentru calitatea pozelor, insa le-am facut cu telefonul pentru ca vizita a fost cum am si spus, neprogramata.

Pe cautate si pe luate!

Pe langa ploile de vara ce au inceput sa isi faca aparitia in micul Paris aflat in mizerie, un singur lucru mi-a mai umbrit weekend-ul. Este vorba de planul de strans cureaua, activitate pe care trebuie sa o facem fiecare, datorita hotararilor ilustrului Base caruia i-au fortat mana jmecherii de la FMI.
Imaginea pe care am avut-o urmarind toata scena, a fost cea din copilarie cand eram in clasele primare intr-un caritier mic cu case in care locuiau hindi de Baragan.
Ei erau cei mai tari si puteau sa iti faca orice pentru ca erau mai multi, erau uniti, nu aveau frica de nimic pentru ca nimeni nu mai era deasupra lor. Asa a patit si Base cu Boc. In timp ce paraseau curtea scolii, o gasca de haidamaci le-a aparut in fata. Dintre cei care au facut un zid in calea pasilor celor doi micuti, se remarca unul care ia cuvantul si le zice "Hai! Scoate-ti toti banii si surprizele Turbo ca sa va las mai departe." Micutii nostri, ingroziti de povstile pe care le auzisera de la altii care isi intersectasera drumul in trecut cu gasca de gorile s-au supus numaidecat si au inceput sa caute prin buzunare gasind numai scame si eventual gauri in captuseala hainutelor lor saracacioase. Dar haidamacii nu i-au oprit intamplator, stiau ca ei trebuie sa aiba bani, dar de ce nu ii gaseau acum? Momentul se tensiona iar Boc cel mic si pricajit ii spune lui Base: "-Cred ca ne-am luat prea multa vata de zahar si guma cu surprize".
Base: - Mai Boc, nu avem de ales, le promitem ca le dam maine si poate ne lasa sa trecem si facem noi rost de undeva, spargem cutia milei, jefuim un aurolac, terorizam un copil din clasa a I-a, facem noi cumva.
Si cu ganduri negre in minte, au promis cu vocea tremuranda, ce s-au inteles din soapte:
"- Nu avem nimic, dar facem rost, pe cautate si pe luate!"
Ramane sa vedem cine va fi victima acestor mici copii terorizati de cei ce se afla pe strada care duce de la scoala la casutele lor.

Politicienii sunt fericiti ca pot sa dea vesti serioase din cand in cand, insa se zbenguie la nunti cu pofta, vara prin restaurante si serbari campenesti ca de, e campanie electorala si trebuie sa se afiseze.
Inconstienta, aroganta, ignoranta. Ele sunt cele 3 mari puteri in stat.

Planta carnivora loveste din nou

Aseara am luat pulverizatorul ca sa imi hranesc planta carnivora cu putina apa, avand in vedere ca isi incheiase cu succes baia de soare. Ma apropii de ea si ma transform in norisorul pufos ce ofera substanta fara de care viata ar fi imposibila. Puf puf puf pana cand la un moment dat ma uit ma atent la ea. Ma apropii si ma aplec peste micul ghiveci. Mana cu pulverizatorul isi inceteaza rutina si coboara pe langa corp pe nesimtite. Primul gand la vederea exacta a sitautiei a fsot "Plantuta mea, care era mica si dragalasa si aparent inofensiva are probleme comportamentale!... E canibala!" Ce imi vazusera ochii, o frunza mica a crescut peste o frunza mai mare.
De aici se desprind mai multe variante:
- Cea mare, intr-un moment de invidie, banuind ca cea mica va creste si ii va lua toate musculitele in viitor se decide sa faca o crima atunci cand inca mai poate si o prinde in capcana pe cea mica. Asta a fost varianta politista.
- O alta varianta ar ptuea fi ca se comporta ca un catel ce incearca sa isi muste coada si in goana dupa ea si ametelea provocata, se concentreaza totusi si o prinde cu dintii numaidecat. De cele mai multe ori o elibereaza repede, iar coada scapa nevatamanta.
Ma retrag intrigat de aceasta imagine autodsitructiva, insa are dreptul sa o faca, cu totii suntem ne autodistrugem cate putin prin ceea ce facem zi de zi. Nu pot sa o condamn si nu am voie sa intervin, desi e inca mica, e felul ei de-a fi si consider ca e programata genetic sa se organizeze intr-un anumit fel iar istoria ei se intinde undeva mai departe de istoria oamenilor.

PS: Maine va veni si poza de la locul crimei...inca in curs de desfasurare.

Postul 12 bis: Superstitia lui "13"

Mi-am dat seama la un moment dat ca am mai mult de 12 posturi aici. Am realizat apoi, ca am implinit 13 subiecte abordate, la un moment dat si pamantul nu s-a deschis sub mine iar drobul de sare nu a aparut in peisaj. E si asta o aniversare. Desi strambam din nas in copialrie cand auzeam de numarul 13 deoarece toti cei din jur pompau in mintea mea idei cum ca e un numar cu ghinion, parca nu l-am privit niciodata asa.
Sindromul asta e general avand in vedere ca am vazut si filme pe tema asta, unul dintre ele fiind "Etajul 13" un film cel putin spooky in anumite scene. Cine e pasionat de gen si l-a ratat, il va savura cu placere...fiecare cu placerile lui si vad ca alunec departe de subiect.
Sa revenim, numarul 13 nu mi-a adus niciodata ghinion, ba mai mult, in zile cu acest numar aveam rezultate bune la scoala, eram mai vesel ca de obicei, iar traficul pare sa fie mai lejer in Bucuresti cel putin si ca sa fiu mai exact fara a induce in eroare, cel putin pe ruta mea.
In fine, daca se mai nimereste si intr-o zi de marti sau vineri, fatalitatea e si mai mare in mintea celor superstitiosi.
Cand am implinit insa 13 ani, tin minte sa ca m-am bucurat la fel la orice aniversare, nimic in plus sau in minus.
De unde sa fi pornit toate astea? Pai, crestinii il stiu pe Iuda ca fiind al 13-lea care s-a asezat la masa, la evrei la 13 ani un baiat devine adolescent iar misiunea Appolo 13 nu a avut tocmai cel mai usor parcurs.
Probabil sunt tot felul de alte evenimente legate de numarul 13 pe care nu mi le amintesc acum.
13 e un numar ca toate celelalte si orice poate apare intr-o zi de 13 poate apare si intr-o alta zi.

Promotie sau ce?

Acum 2 minute am revenit la birou dupa o scurta plimbare pe afara ca sa mai inspir niste aer curat. Am intrat in magazinasul meu obisnuit in cautarea unei reviste dar fara rezultat. Ca sa nu plec cu mana goala am ales sa imi amintesc de copilarie si sa "ma rasfat" cu o punga de pufuleti. Dupa ce platesc fabuloasa suma de 1 leu pe articolul voluminos si usor ca o pana de porumbel, vanzatoarea imi ofera si un pachet de guma in ambalaj plastic atentionandu-ma ca astazi e o promotie si la fiecare cumparatura ei ofera un pachet de guma. Nu e mult, dar avand in vedere ca pretul sau depasea valoarea "cosului meu de cumparaturi" am primit micul bonus putin suspicios.
Un obicei straniu al ultimei perioade e sa citesc ambalajele si sa vad ce mai contine fiecare dracovenie din raft. Am aflat astfel ca pufuletii sunt cele mai naturale chestii pe care ti le poti cumpara din magazin si nu contin nici un fel de conservanti (malai grisat + sare + ulei vegetal) iar guma o mica bomba cu ceas (stiam deja). Trecand peste "paranoia" ca are o gramada de E-uri incep instincitv sa ii caut data de fabricatie sau macar data la care ar trebui sa plece dintre noi in lumea celor drepti si cu respiratia mai putin proaspata...mister total. Nimic de genul asta nu e stantat pe ea.
Stiu vorba cu "Calul de dar nu se cauta la dinti" insa, ma intreb, de ce oamenii nu poti fi pe de-a-ntregul bine intentionati?

Ziua barbatului la inceputuri

5 Mai, La multi ani noua celor care purtam pantaloni mereu (pentru ca nu suntem in Scotia)! Sa ne bucuram, sa zambim, sa fim si noi de partea cealata a frunzei de palmier pe care o unduim in zilele fierbinti deasupra capului partenerelor noastre.
Cine nu si-a dorit sa fie un pasa macar pentru o zi? Sa stea tolanit intre perne si sa poarte salvari largi, sa nu mai fie nevoit sa poarte costumul sec ce-mi aminteste de clasele primare si ecusonul de pe maneca.
Ce-i drept initiativa e noua, e laudabila dar deocamdata ne felicitam noi intre noi, in ziua asta ceasurile nu se scumpesc cum se scumpesc florile de 1 si 8 Martie, nici benzina nu are un pret mai mic macar azi pentru a ne putea consuma inca putin din grosimea cauciucurilor pe sosea, astazi totul e ca in orice alta zi...inca.
Se va schimba oare ceva? Poate ac da, poate ca ba, prea multi factori intervin aici si cum grijile cotidiene fac din prea multe zile simple banalitati, tratam din ce in ce mai multe zile ca fiind niste zile obsinuite, uitand sa le privim ca pe un cadou de care trebuie sa ne bucuram din plin.
Poate ca totusi nu avem nevoie de o zi speciala, mereu prindem un moment clasic in care lenevim pe canapea, intoarcem cativa mici pe gratar si ne bucuram cand pluta unditei noastre se scufunda sau pleaca alene. Nu avem nevoie de o zi ca sa ne putem bucura si sa fim apreciati, avem nevoie sa pretuim fiecare zi iar atunci vom simti ca e o sarbatoare :)
La mai mare!